– Deci cum te resimţi după divorţ, Edgar?
Se priviră reciproc un moment, apoi izbucniră în râs.
Am înţeles de ce râdeau - „momentul Elvis“ al lui Edgar -
dar mie mi se părea doar straniu. Încăperile de la Scoto începeau să semene puţin cu nişele dintr-o grotă
submarină, şi mi-am dat seama că le puteam picta în felul ăsta: camere subacvatice cu tablouri pe pereţi, tablouri pe care le admirau oameni-peşti educaţi, în vreme ce Trioul lui Neptun gâlgâia „Octopus's Garden“.
Mult prea straniu. Îi voiam pe Wireman şi Jack - nici ei nu ajunseseră încă - dar şi mai mult îi voiam pe ai mei. Pe Illy mai tare dintre toţi. Dacă-i aveam alături, poate că totul urma să mi se pară din nou real. Am aruncat o privire către uşă.
– Dacă te uiţi după Pam şi fete, mă aştept să vină imediat, spuse Kamen.
Melinda a avut o problemă cu rochia şi s-a dus să se schimbe în ultimul minut.
Melinda, mi-am spus. Sigur, era musai ca Melinda să...
Şi în clipa aceea le-am văzut, strecurându-se prin mulţimea de curioşi într-ale artei, părând foarte nordice şi nelalocul lor printre toţi acei bronzaţi. Tom Riley şi William Bozeman al III-lea - nemuritorul Bozie - păşeau în urma lor în costume închise la culoare. Se opriră pentru a privi trei dintre primele mele schiţe, pe care Dario le aşezate în apropierea uşii într-un triptic. Ilse fu cea care mă văzu prima. Strigă TATI! şi apoi brăzdă mulţimea ca un vas de atac, urmată îndeaproape de sora ei. Lin trăgea după ea un tânăr înalt. Pam făcu semn din mână şi porni şi ea spre mine.
I-am lăsat pe Kamen, Kathi şi pe soţii Slobotnik - Angel încă-mi ţinea paharul de şampanie. Cineva începu:
„Scuzaţi-mă, domnule Freemantle, oare dacă v-aş putea întreba...“, dar nu i-am acordat atenţie. În momentul acela nu vedeam decât faţa radioasă şi ochii veseli ai lui Ilse.
Ne-am întâlnit în faţa anunţului pe care scria GALERIA SCOTO PREZINTĂ „PRIVELIŞTEA DE PE DUMA“, TABLOURI ŞI
SCHIŢE SEMNATE DE EDGAR FREEMANTLE. Eram conştient că ea purta o rochie albastru-diafan pe care n-o mai văzusem înainte şi că aşa, cu părul ridicat şi cu ceea ce părea a fi un gât de lebădă la vedere, arăta izbitor de adultă. Eram conştient de o imensă, aproape copleşitoare iubire pentru ea, şi de gratitudine că simţea şi ea acelaşi lucru pentru mine - i se citea în ochi. Apoi am cuprins-o în braţe.
O clipă mai târziu, Melinda ajunse şi ea cu tânărul ei bărbat stându-i în spate (şi deasupra ei - era un elicopter de om). Nu aveam braţe pentru amândouă, dar ea avea unul pentru mine; mă cuprinse cu el şi mă sărută pe obraz.
– Bonsoir, tată, felicitări!
Apoi Pam s-a aflat în faţa mea, femeia pe care o făcusem curvă laşă nu cu mult timp în urmă. Purta un costum cu pantaloni de un albastru-închis, o bluză de mătase albastru-deschis şi un şirag de perle. Cercei discreţi.
Discreţi, dar frumoşi pantofi cu toc jos. O costumaţie de Minnesota completă, dacă-mi fusese dat cândva să văd aşa ceva. Era evident speriată de moarte de toţi oamenii şi de mediul acela străin, însă avea pe buze un zâmbet plin de speranţă. Pe Pam o definiseră multe lucruri în cursul căsniciei noastre, însă lipsa speranţei - niciodată.
– Edgar? întrebă ea pe o voce firavă. Mai suntem prieteni?
– Altfel nici nu mă gândesc, am spus. Am sărutat-o scurt, dar am strâns-o la piept cu toată conştiinciozitatea de care e în stare un om cu un singur braţ. Ilse mă ţinea de o parte; Melinda de cealaltă, strângându-mă destul de tare cât să
mă doară coastele, dar mie nu-mi păsa. Ca de la mare depărtare, am auzit în încăpere o erupţie spontană de aplauze.
– Arăţi bine, îmi şopti Pam la ureche. Nu, arăţi excelent.
Nu-s sigură dacă te-aş fi recunoscut pe stradă.
M-am dat în spate puţin, privind-o.
– Şi tu arăţi frumos.
Ea râse, îmbujorându-se, o străină alături de care-mi petrecusem odinioară nopţile.
– Machiajul ascunde o multitudine de păcate.
– Tati, el este Ric Doussault, spuse Melinda.
– Bonsoir şi felicitări, monsieur Freemantle, rosti Ric. Ţinea în mână o cutie albă simplă. Acum, mi-o întinse. Din partea lui Linnie şi a mea. Un cădeau. Darul?
Ştiam ce este un cădeau, desigur; adevărata revelaţie era exotica sonoritate pe care accentul lui o dăduse numelui de alint al fiicei mele. Mă făcu să înţeleg într-un fel categoric că ea-i aparţinea acum mai mult lui decât mie.
Mi se părea că majoritatea oamenilor din galerie se strânseseră în jur pentru a mă vedea cum îmi deschid cadoul. Tom Riley aproape că ajunse la umărul lui Pam.
Bozie era lângă el. Chiar din spatele lui, Margaret Bozeman îmi trimise un sărut din podul palmei. Alături de ea era Todd Jamieson, doctorul care-mi salvase viaţa... două
perechi de mătuşi şi unchi... Rudy Rudnick, fostul meu secretar... Kamen, desigur, el era imposibil de trecut cu vederea... şi Kathi de-a dreapta lui. Veniseră cu toţii, mai puţin Wireman şi Jack, şi începeam să mă întreb dacă nu se întâmplase ceva care să-i reţină. Dar pentru moment, asta părea ceva secundar. M-am gândit la clipa în care m-am trezit în patul de spital, confuz şi separat de orice în afară
de durerea neiertătoare, apoi m-am uitat în jur la toate acestea şi m-am întrebat cum era posibil ca lucrurile să se fi schimbat atât de dramatic. Toţi oamenii aceia se întorseseră în viaţa mea pentru o seară. Nu voiam să plâng, dar eram aproape convins că asta voi face; simţeam cum încep să mă dizolv ca un şerveţel într-o rupere de nori.
– Deschide-l, tati! spuse Ilse.
Simţeam mirosul parfumului ei, ceva dulce şi proaspăt.
– Deschide-l! Deschide-l!
Voci binevoitoare din cercul înghesuit de privitori.
Am desfăcut cutia. Am scos hârtia velur albă şi am descoperit ceea ce mă aşteptam... deşi mă aşteptasem la
ceva haios, iar asta nu era deloc de râs. Bereta pe care Melinda şi Ric mi-o cumpăraseră din Franţa era din catifea grena şi moale la atingere. Nu fusese ieftină.
