– Să ardă desenele, bine, am înţeles.
– Imediat ce terminăm discuţia asta, am completat eu.
Puţin iritată:
– Am zis că am înţeles, Eddie.
– Spune-le că o să le dau înapoi de două ori suma plătită
pe ele, sau că o să le dau alte desene, oricare vor ei, dar că
alea pe care le au nu sunt sigure. Nu sunt sigure. Ai înţeles asta?
– Da, îi sun imediat. Şi în sfârşit puse o întrebare.
Întrebarea crucială. Eddie, desenul acela l-a ucis pe Tom?
– Da. Vreau să mă suni din nou ca să confirmi.
I-am dat numărul de telefon. Părea că plângea iar, dar tot îl repetă la perfecţie.
– Pam, mulţumesc, spuse Wireman.
– Mda, adăugă Jack. Mulţam, doamnă Freemantle. M-am aşteptat să întrebe cui se adresează, dar n-o făcu.
– Edgar, promiţi că fetele nu vor păţi nimic?
– Dacă n-au luat niciun tablou cu ele, vor fi bine.
– Da, zise ea. Tablourile tale blestemate. Te sunt eu înapoi. Şi închise fără niciun salut.
– Mai bine? întrebă Wireman după ce am pus receptorul în furcă.
– Nu ştiu, am spus. Dumnezeu mi-e martor cât de tare-mi doresc să fie.
Mi-am apăsat cu podul palmei mai întâi ochiul stâng, apoi pe cel drept. Dar nu simt că ar fi mai bine. Nu simt că am îndreptat lucrurile.
XIII
Am păstrat tăcerea un minut. Apoi Wireman întrebă:
– Faptul că Elizabeth a căzut din şareta aia a fost într-adevăr un accident?
Tu ce spui?
Am încercat să-mi limpezesc gândurile. Şi lucrul ăsta era important.
– După mine, a fost un accident. Când s-a trezit, a suferit de amnezie, afazie şi Dumnezeu ştie ce altceva ca urmare e unor leziuni cerebrale imposibil de diagnosticat în 1925.
Pictatul a fost mai mult decât o terapie pentru ea; a fost un geniu veritabil, şi ea însăşi a fost prima ei mare operă de artă. Menajera -Nan Melda - a fost şi ea uimită. A apărut articolul acela în ziar şi presupun că toţi cei care l-au citit la micul dejun au fost uimiţi... dar ştii cum sunt oamenii...
– Ce-i uimeşte la micul dejun uită până la prânz, zise Wireman.
– Isuse, făcu Jack, dacă la bătrâneţe o să fiu şi eu la fel de cinic ca voi doi, cred c-o să pun armele jos mai devreme.
– Isuse- Crustoase pentru tine, fiule, zise Wireman şi chiar râse. Fu un sunet năucitor, însă râset fu. Şi asta era bine.
– Interesul tuturor începuse să se stingă, am spus. Şi asta probabil că era valabil şi pentru Elizabeth. Vreau să spun: cine se plictiseşte mai repede decât un copil de trei ani?
– Numai căţeluşii şi papagalii, spuse Wireman.
– Un acces de creativitate la trei ani, zise Jack, nevenindu-i să creadă. Nebunie curată.
– Aşa că a început să... să...
M-am oprit, incapabil pentru un moment să continui.
– Edgar? întrebă Wireman încet. Te simţi bine?
Nu mă simţeam, dar nu aveam încotro. Dacă nu mă
simţeam bine, Tom avea să fie doar începutul.
– Doar că părea în formă la galerie. Părea să se simtă
bine, ştii? De parcă şi-ar fi revenit complet. Dacă nu şi-ar fi vârât ea coada...
– Ştiu, zise Wireman. Bea nişte apă, muchacho.
Am băut nişte apă şi m-am forţat să revin la chestiunea de pe tapet.
– A început să experimenteze. A trecut de la creioane la desenul cu degetele, apoi la acuarele într-un interval - cred
- de câteva săptămâni. Plus, unele dintre desenele din coşuleţul de picnic au fost făcute cu stiloul, şi sunt mai mult decât sigur că unele au fost făcute cu vopsele de perete, lucru pe care am avut de gând să-l încerc şi eu. Dau un efect special când se usucă...
– Lasă asta pentru cursul de tehnică artistică, muchacho, îmi închise gura Wireman.
– Da. Da. Am mai băut nişte apă. Mă întorceam încet pe drumul cel bun. A început să experimenteze şi alte forme de exprimare artistică, dacă aşa se spune. Şi cred că aşa se spune. Cretă pe cărămidă. Desene în nisip pe plajă. Într-o zi a pictat faţa lui Tessie cu îngheţată topită pe tejgheaua din bucătărie.
Jack stătea aplecat în faţă, cu mâinile strânse între coapsele sale musculoase, încruntat.
– Edgar... nu inventezi asta pe moment? Ai văzut totul?
– Într-un fel. Uneori chiar am văzut. Alteori a fost mai mult ca... o undă care a ieşit din desenele ei, şi din faptul că am folosit creioanele ei.
– Dar tu ştii că e adevărat.
– Ştiu.
