– Doamnă... domnişoară Eastlake... n-ar trebui să vă
obosiţi, spuse Pam. Eu mi-am dres vocea.
– Poţi să-i aduci un pahar de apă?
– Aduc eu, tată, se oferi Illy. Elizabeth se uita fix la Fata şi corabia nr. 8.
– Câte dintre... dintre suvenirele alea... recunoşti? întrebă
ea.
– Eu nu... imaginaţia mea...
Am tăcut. Fetiţa din barcă din Nr. 8 nu era un suvenir, dar era Ilse. Rochiţa verde, cu spatele gol şi bretele în cruce, păruse nelalocul ei de sexy pentru o fetiţă, dar acum ştiam de ce: era o rochiţă pe care Ilse o cumpărase recent dintr-un catalog de comenzi prin poştă, iar Ilse nu mai era o fetiţă. În rest, mingile de tenis încă reprezentau un mister pentru mine, oglinda nu-mi spunea nimic, la fel şi stiva de cauciucuri. Şi nu eram sută la sută sigur că bicicleta sprijinită de trinchet îi aparţinuse Tinei Garibaldi, dar mă
temeam că aşa este... şi inima mea era, cine ştie cum, sigură de asta.
Mâna lui Elizabeth, înfiorător de rece, mi se aşeză pe încheietură.
– Pe rama tabloului ăstuia nu-i niciun glonţ.
– Nu ştiu la ce te...
Strânsoarea ei deveni mai puternică.
– Ba ştii. Ştii exact la ce mă refer. Expoziţia e un succes de vânzare, Edgar, crezi că-s oarbă? Au fost gloanţe pe toate tablourile pe care le-am văzut - inclusiv pe Nr. 6, cel cu sora mea Adie în barcă - dar nu şi pe ăsta!
M-am uitat înapoi spre Nr. 6, unde Fetiţa în Barcă avea păr portocaliu.
– Aceea e sora ta?
Ea nu-mi acordă atenţie. Cred că nici nu m-a auzit.
Întreaga ei atenţie era îndreptată spre Fata şi corabia nr. 8.
– Ce gânduri ai? Să-l duci înapoi? Vrei să-l duci înapoi pe Duma?
Vocea ei răsună în tăcerea din galerie.
– Doamnă... domnişoară Eastlake... chiar n-ar trebui să vă
agitaţi în felul acesta, zise Pam.
Ochii lui Elizabeth scăpărară afundaţi în carnea lăsată a feţei. Unghiile ei se înfipseră în carnea împuţinată a încheieturii mele.
– Şi ce? Să-l pui alături de cel pe care l-ai început deja?
– N-am început altul...
Sau începusem? Memoria îmi juca iarăşi feste, aşa cum făcea deseori în momente de stres. Dacă mi-ar fi cerut cineva în clipa aceea să rostesc numele iubitului franţuz al fiicei mele celei mari, probabil că aş fi spus Rene. De la Rene Magritte. Visul se preschimbase, sigur că da; iată aici coşmarul, exact la ţanc.
– Cel în care barca este goală?
Înainte să apuc să spun ceva, Gene Hadlock ieşi din mulţime urmat de Wireman, pe care-l urma Ilse, ţinând un pahar de apă în mână.
– Elizabeth, ar trebui să plecăm, zise doctorul.
Se întinse spre braţul ei. Elizabeth îi înlătură mâna.
Retrăgându-şi palma, lovi paharul pe care Ilse dădea să i-l întindă şi acesta zbură prin aer, lovind un perete gol şi făcându-se ţăndări. Cineva strigă şi o femeie, incredibil, râse.
– Vezi căluţul de lemn, Edgar? Întinse mâna. Tremura puternic. Unghiile ei fuseseră vopsite într-un roz-coral, probabil de către Annmarie. Acela era al surorilor mele, Tessie şi Laura. Îl iubeau tare mult. Trăgeau blestemăţia aia peste tot după ele. Era în faţa lui Rampopo - casa de jucărie de pe peluza laterală - după ce s-au înecat ele. Tata n-a suportat să-l vadă în faţa ochilor.
A cerut să fie aruncat în apă la slujba de comemorare.
Împreună cu ghirlanda, desigur. Cea din jurul gâtului căluţului.
Tăcere, cu excepţia gâgâitului sfâşietor al respiraţiei ei.
Mary Ire se uita cu ochi mari, nemailuând obsesiv notiţe, cu carneţelul uitat într-o mână coborâtă pe lângă corp.
Cealaltă mână şi-o dusese la gură. Apoi, Wireman indică o uşă mascată într-un mod inteligent tot cu pânză maronie de sac. Hadlock aprobă din cap. Şi, cât ai clipi, Jack se înfiinţa acolo şi tot el prelua conducerea.
– Vă scot într-o clipită, don'şoară Eastlake, zise el. Fără
grijă.
Apucă mânerele scaunului ei cu rotile.
