El mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează.

Deseneaz-o, şopti o voce. Desenează dreptul celui ce găseşte al lui Elizabeth. Deseneaz-o pe Perse.

Dar nu voiam. Mă temeam de ce aş putea vedea. Şi de ce efect ar putea avea asupra mea.

Dar tati? Dar John? Cât de multe ştiuse el?

Am frunzărit desenele ei până la imaginea lui John Eastlake strigând, cu sânge curgându-i din nas şi dintr-un ochi. Ştiuse destule. Probabil prea târziu, dar ştiuse.

Ce se întâmplase mai exact cu Tessie şi Lo-Lo?

Şi cu Perse, ca s-o reducă la tăcere atâţia ani?

Ce era ea, mai exact? Nu o păpuşă, măcar asta părea sigur.

Aş fi putut continua - o imagine cu Tessie şi Lo-Lo alergând pe o cărare oarecare, mână în mână, îşi cerea deja dreptul de a fi desenată - dar începeam să ies din semitransă şi eram speriat de moarte. Pe deasupra, mi se părea că ştiu destul pentru a avea un punct de pornire; Wireman mă

putea ajuta să desluşesc restul, eram aproape sigur de asta. Am închis maculatorul. Am pus jos creionul maro al fetiţei de mult dispărute - acum doar un chiştoc - şi mi-am dat seama că mi-e foame. Că sunt lihnit, de fapt. Dar genul ăsta de mahmureală nu-mi era necunoscut şi în frigider aveam mâncare din abundenţă.

VI

Am coborât încet scările, imaginile roindu-mi în minte - un bâtlan cu susul în jos şi cu ochi albaştri sfredelitori, copii zâmbitori, înotătoarele cât un vapor din picioarele lui tati -

şi nu m-am sinchisit să aprind lumina în living. Nu era nevoie; în aprilie, puteam deja ajunge de la baza scărilor până în bucătărie şi-n întuneric ca-n nucă. Îmi însuşisem deja casa aceea solitară cu buza răsfrântă peste marginea apei şi, în ciuda tuturor lucrurilor, nu puteam concepe s-o părăsesc. În mijlocul încăperii m-am oprit, uitându-mă afară

prin camera Florida la golf.

Acolo, stând la ancoră la nu mai mult de cincizeci de metri de plajă, clară şi inconfundabilă în lumina unei luni în pătrar şi a unui milion de stele, era Perse. Velele ei fuseseră

strânse, însă o puzderie de frânghii atârnau de catargele străvechi ca nişte pânze de păianjen. Linţoliile, mi-am spus.

Alea-s linţoliile ei. Tresaltă pe ape ca jucăria putredă a unui copilaş mort de mult. Punţile erau pustii, din câte puteam să văd - nici urmă de oameni ori obiecte - dar cine ştie ce se putea afla în pântecele corăbiei?

Eram în pragul leşinului. Chiar în clipa în care am conştientizat asta, am conştientizat şi motivul: încetasem să respir. Mi-am spus să trag aer în piept, dar preţ de o secundă teribilă, nu se întâmplă nimic. Pieptul îmi rămase la fel de plat ca o pagină într-o carte închisă. Când se bombă în sfârşit, am auzit un uruit. Eu eram, luptându-mă

să rămân în viaţă într-o stare conştientă. Am scos afară

aerul pe care tocmai îl inspirasem şi am inspirat din nou, de data aceasta nu atât de zgomotos. În semiîntuneric, fulgi negri îmi aglomerară câmpul vizual, apoi dispărură. M-am aşteptat ca şi corabia de afară să facă la fel - în mod sigur trebuia să fie o halucinaţie - dar rămase acolo, lungă de poate patruzeci de metri şi lată de douăzeci. Tresăltând pe valuri. Şi legănându-se uşor de pe o parte pe cealaltă.

Bompresul mişcându-se ca un deget, părând să spună: Ooo, om rău ce eşti, ţi-a sunat cea...

M-am plesnit peste faţă destul de tare cât să mi se umezească ochiul stâng şi corabia tot acolo era. Mi-am dat seama că dacă era acolo - cu adevărat acolo - atunci Jack o va putea vedea de pe pasarela de la El Palacio. Aveam un telefon în cealaltă parte a livingului, dar de unde mă aflam eu, cel din bucătărie era mai aproape. Şi avea avantajul de a sta chiar sub comutatoarele de curent. Voiam becuri aprinse, mai ales cele din bucătărie, neoanele acelea puternice. Am ieşit cu spatele din living, fără a-mi dezlipi ochii de la corabie, şi am apăsat toate cele trei comutatoare cu dosul mâinii. Neoanele se aprinseră şi, în lumina lor puternică şi precisă, am pierdut-o pe Perse din vedere -

împreună cu tot ce se mai afla dincolo de camera Florida.

Am întins mâna spre telefon, apoi m-am oprit.

În bucătăria mea era un om. Stătea lângă frigider. Purta zdrenţe ude care odinioară puteau să fi fost jeanşi şi genul de tricou cu guler larg. Pe gât, pe obraji, pe frunte şi pe antebraţe creştea ceva ce păreau a fi muşchi. Partea dreaptă a craniului era zdrobită. Petale de os se iţeau prin desişul lins al părului lui negru. Un ochi - cel drept - lipsea.

Rămăsese doar o orbită buretoasă. Celălalt era de un argintiu straniu, deconcertant, care nu avea nimic în comun cu omenescul. Avea picioarele goale, umflate, vineţii şi descărnate la glezne până la os.

Rânji la mine, buzele crăpându-i-se când se întinseră, expunând două şiruri de dinţi galbeni înfipţi în gingii negre, bătrâne. Ridică braţul drept şi eu am văzut ceea ce nu putea fi decât o altă relicvă a lui Perse. Era o pereche de cătuşe. Un inel vechi şi ruginit era strâns la încheietura arătării. Celălalt atârna deschis ca o gură căscată.

Celălalt era pentru mine.

Scoase un şuierat de tonalitate joasă, probabil tot ce puteau produce corzile lui vocale descompuse, şi porni spre mine în lumina puternică şi precisă a neoanelor. Lăsa urme

de paşi pe podeaua de lemn. Arunca umbră. Am auzit un scârţâit slab şi am văzut că purta o curea de piele udă -

putredă, dar pentru moment destul de rezistentă.

Mă cuprinsese o paralizie stranie, blândă. Eram conştient, dar n-aş fi putut fugi chiar dacă înţelegeam ce însemna cătuşa aceea desfăcută şi ce era arătarea aceea: un marinar însărcinat cu înrolarea forţată. Avea să mă agate şi să mă ducă la bordul fregatei de acolo, sau goeletă, sau barchetină, sau ce mama naibii o fi fost. Aveam să devin parte din echipaj. Şi dacă la bordul lui Perse nu se aflau asistenţi-camerişti, credeam că se află cel puţin două

asistente-cameriste, una pe nume Tessie şi una pe nume Lo-Lo.

Trebuie să fugi. Măcar trage-i una cu telefonul, pentruCristos!

Dar nu puteam. Eram ca o pasăre hipnotizată de un şarpe.

Am reuşit doar să fac un pas mic înapoi în living... apoi altul... apoi un al treilea. Acum eram din nou în umbră.

Arătarea stătea în pragul bucătăriei cu lumina albă a neoanelor căzând pe faţa udă şi putredă şi aruncându-i umbra peste covorul din living. Continua să rânjească. M-am gândit să închid ochii şi să-ncerc să-l alung prin forţa dorinţei, dar asta nu avea să funcţioneze; îi simţeam mirosul, ca un tomberon din spatele unui restaurant specializat în meniuri pe bază de peşte. Şi...

– E timpul să mergem, Edgar.

...putea să vorbească, deci. Cuvintele erau îngălate, de inteligibile.

Făcu un pas în living. Eu am mai făcut un pas mic înapoi, ştiind în adâncul sufletului că nu-mi va ajuta la nimic, că nu ajunge să păstrez distanţa în felul acela, că atunci când se va sătura de joacă va ţâşni pur şi simplu înainte şi-mi va prinde cătuşa aceea de fier la încheietura mâinii şi mă va trage, urlând, jos spre apă, jos spre caldo largo, şi că

ultimul sunet pe care-l voi auzi din lumea viilor va fi

conversaţia scrâşnită a scoicilor de sub casă. Apoi apa avea să-mi umple urechile.

Am mai făcut totuşi un pas în spate, nefiind nici măcar sigur dacă mă îndrept spre uşă, sperând doar, apoi altul... şi o mână îmi căzu pe umăr.

Am urlat din toţi rărunchii.

VII

– Ce mama mă-sii e arătarea aia? îmi şopti Wireman în ureche.

– Nu ştiu, am spus, şi suspinam. Suspinam de teamă. Ba ştiu. Ştiu. Uită-te la golf, Wireman.

– Nu pot. Nu îndrăznesc să-mi iau ochii de la arătarea aia.

Dar arătarea din cadrul uşii îl văzuse pe Wireman -

Wireman care intrase pe uşa deschisă exact cum intrase şi ea, Wireman care sosise precum cavaleria într-un western cu John Wayne - şi se oprise la trei paşi în living, cu capul uşor aplecat, cu cătuşa legănându-se înainte şi înapoi la braţul ei întins.