vorbească.

IV

La un moment anume, în timpul interviului cu Mary Ire, ea spusese că, pentru mine, descoperirea faptului că, la vârsta de mijloc, pot picta cot la cot cu cei mai buni trebuie să fie ca şi când cineva mi-ar fi dat cheile de la o maşină

puternică - un Roadrunner sau un GTO. Eu am spus da, aşa simţeam. La un alt moment spusese că trebuie să fie ca şi când cineva mi-ar fi dat cheile de la o casă complet mobilată. O vilă, de fapt. Eu am spus da, şi asta. Şi dacă ar fi continuat cu comparaţiile? Dacă ar fi spus că trebuie să

fie ca şi când aş fi moştenit un milion de acţiuni Microsoft sau aş fi fost ales conducător pe viaţă al cine ştie cărui emirat cu rezerve infinite de petrol (şi pace) din Orientul Mijlociu? Aş fi spus da, sigur, absolut. Ca să-i fac pe plac.

Pentru că întrebările acelea se refereau la ea. Am văzut privirea melancolică din ochii ei când le-a formulat. Erau ochii unei copile care ştie că visul ei de a deveni trapezistă

profesionistă nu se va putea materializa niciodată şi că va rămâne mereu o spectatoare. Ea era critic, şi mulţi critici care nu simt chemarea de a face lucrurile despre care scriu

devin invidioşi şi răutăcioşi şi meschini în dezamăgirea lor.

Mary nu era aşa. Mary era încă vrăjită de tot procesul creativ. Ea bea whisky dintr-un pahar de apă şi voia să ştie cum este când muza vine din neant şi te bate pe umăr, iar tu descoperi că, deşi te afli pe panta descendentă a celui de-al cincilea deceniu de viaţă, ai dobândit pe nepusă masă

abilitatea de a zbura dincolo de lună. Aşa că, chiar dacă nu se asemăna cu condusul unei maşini rapide sau cu deţinerea cheilor unei case complet mobilate, eu i-am spus că aşa este. Pentru că nu poţi spune cum este de fapt. Poţi doar să baţi apa-n piuă pe marginea subiectului până când toată lumea oboseşte şi se face ora de culcare.

Dar Elizabeth ştiuse cum este.

Se vedea în desenele ei, apoi în picturile ei.

Era ca şi când, mut fiind, ţi s-ar dezlega limba. Şi mai mult de atât. Mai bine. Era ca şi când ţi-ar fi redată memoria, iar memoria, în definitiv, este totul la o persoană. Memoria înseamnă identitate. Ceea ce te defineşte. Chiar de la acea primă linie - acea incredibil de curajoasă primă linie menită

să arate locul unde golful se întâlneşte cu cerul - ea înţelesese că vederea şi memoria sunt interşanjabile, şi îşi pusese în gând să se vindece singură.

Perse nu era în cadru. Nu la început.

Eram convins de asta.

V

În următoarele câteva ore, am intrat şi am ieşit continuu din lumea lui Libbit. Era un loc minunat şi, în acelaşi timp, înfricoşător. Uneori mâzgăleam cuvinte - Talentul este mereu înfometat, începeţi cu ceea ce ştiţi - dar cel mai mult desenam. Adevăratul nostru limbaj de comunicare erau imaginile.

Înţelegeam regresul rapid al familiei ei de la uimire la acceptare la plictiseală. Se întâmplase parţial deoarece

fetiţa era atât de prolifică, poate mai mult deoarece era o parte din ei, ea era micuţa lor Libbit, şi persistă mereu senzaţia aceea că nimic bun nu poate ieşi din Nazareth, nu-i aşa? Însă plictisul lor nu făcu decât să-i adâncească

foamea. Începu să caute moduri noi de a-i ului, moduri noi de a vedea.

Şi le găsise, Domnul s-o aibă în pază.

Am desenat păsări zburând cu susul în jos şi animale călcând pe apa din piscină.

Am desenat un cal cu un zâmbet atât de mare, că-i depăşea contururile feţei. Eram încredinţat că atunci fusese momentul în care Perse intrase în cadru. Numai că...

– Numai că Libbit n-a ştiut că este Perse, am spus. Ea a crezut...

Am frunzărit înapoi prin desenele ei, aproape până la început. Până la faţa neagră şi rotundă cu gură zâmbitoare.

La prima vedere crezusem că era portretul pe care Elizabeth i-l făcuse lui Nan Melda, dar ar fi trebuit să-mi dau seama că nu este aşa - era un chip de copil, nu de femeie.

Un chip de păpuşă. Imediat, mâna mea scrise NOVEEN

lângă ea apăsând atât de tare, că vechiul creion galben-canar al lui Elizabeth se rupse la ultima linie a celui de-al doilea N. L-am aruncat la podea şi am luat altul.

Prin intermediul lui Noveen vorbise Perse la început, şi asta pentru a n-o speria pe micuţa ei copilă-geniu. Ce putea fi mai puţin înfricoşător decât o păpuşică neagră care zâmbea şi purta o năframă roşie pe cap, exact ca scumpa de Nan Melda?

Şi Elizabeth fusese oare şocată sau speriată când păpuşa începuse să vorbească? Nu cred. O fi fost ea extrem de talentată pe segmentul acela îngust, însă rămânea un copil de trei ani.

Noveen îi spuse ce să deseneze şi Elizabeth...

Am luat din nou maculatorul. Am desenat un tort pe podea. Împrăştiat pe podea. Micuţa Libbit crezuse că poza aceea fusese ideea lui Noveen, însă a lui Perse fusese,

punând la încercare puterea lui Elizabeth. Perse experimentând aşa cum experimentasem şi eu, încercând să afle cât de puternică este această nouă unealtă.

Apoi venise Alice.

Pentru că, îi şoptise păpuşa, exista o comoară şi furtuna o va scoate la iveală.

Prin urmare, nu fusese deloc un Alice. Şi nu fusese o Elizabeth, pentru că ea nu era încă Elizabeth - nici pentru familia ei, nici pentru ea însăşi. Furtuna care s-a abătut în 1927 fusese uraganul Libbit.

Pentru că lui tati i-ar fi plăcut să găsească o comoară. Şi pentru că tati trebuia să-şi ia gândul de la...

– Singură şi-a făcut patul, am spus pe o voce aspră ce nu suna ca a mea. Acum să doarmă în el.

...de la furia pe care i-o trezise Adie când fugise cu Emery, purtătorul ăla de guler de celuloid.

Da. Aşa stăteau lucrurile în capătul sudic al insulei Duma, în 1927.

L-am desenat pe John Eastlake - numai că pe fundalul cerului nu se vedeau decât înotătoarele lui şi vârful tubului de scufundare, şi o umbră sub apă. John Eastlake scufundându-se după comoară.

Scufundându-se după noua păpuşă a fiicei sale mici, deşi probabil că nu credea asta.

Lângă o înotătoare am scris DREPTUL CELUI CE GĂSEŞTE.

Imaginile mi se conturau în minte din ce în ce mai clare, de parcă ar fi aşteptat toţi aceşti ani să fie eliberate, şi m-am întrebat în treacăt dacă nu toate picturile (şi toate ustensilele folosite la crearea lor), de la acelea de pe pereţii peşterilor din Asia Centrală până la Mona Lisa, nu conţineau asemenea amintiri ascunse ale făuririi şi făuritorilor lor, codificate în tuşele lor ca ADN-ul.

Înotată şi dă din pişoare pan' ce zic io stop Am adăugat-o pe Elizabeth în desenul Tăticului Scufundător, stând în apă până la genunchii ei grăsuţi, cu Noveen strânsă la subsuoară. Libbit aproape că putea să fi

fost fata-păpuşă din desenul pe care Ilse îl ceruse drept cadou - cel pe care îl intitulasem Sfârşitul jocului.

Şi după ce a văzut toate lucrurile alea, el mă îmbrăţişează

mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează.

Am schiţat în grabă un desen mic cu John Eastlake făcând exact asta, cu masca de scafandru ridicată pe creştetul capului. Coşuleţul de picnic era alături, pe o pătură, iar pistolul cu harpon stătea pe el.