În capul arătării se deschideau trei găvane goale, iar rânjetul ei depăşea marginile feţei într-un amalgam nebunesc de buze şi dinţi. Era mult mai oribilă decât cea din tablourile mele cu Fata şi corabia, pentru că mergea direct la subiect fără a face vreo pauză ca mintea să o prindă din urmă. Asta-i groaza supremă, mi-am spus. Asta-i tot ce te-ai temut vreodată că vei găsi aşteptându-te în întuneric. Vezi cum rânjetul arătării îi iese de pe faţă în bătaia lunii. Vezi cum înecaţii o salută.

– Cristoase, am spus, uitându-mă la Wireman. Când crezi?

După ce surorile ei...?

– Probabil. Ăsta trebuie să fi fost modul ei de a înfrunta situaţia, nu crezi?

– Nu ştiu, am zis. O parte din mine încerca să se gândească la fetele mele şi altă parte încerca să n-o facă.

Nu ştiu cum un copil - orice copil - poate produce aşa ceva.

– Memoria colectivă, zise Wireman. Aşa ar numi-o jungienii.

– Şi cum de am ajuns eu să pictez aceeaşi afurisită de corabie? Poate aceeaşi afurisită de creatură, numai că din spate? Au jungienii şi despre asta vreo teorie?

– În desenul lui Elizabeth nu scrie Perse, arătă Jack.

– Trebuie să fi avut patru ani, am spus. Mă îndoiesc că

numele i-a spus cine ştie ce. M-am gândit la desenele ei mai vechi - cele în care corabia aceasta fusese o frumoasă

minciună albă în care ea crezuse scurt timp. Mai ales odată

ce a văzut ce este cu adevărat.

– Vorbeşti de parcă ar fi reală, spuse Wireman.

Gura îmi era foarte uscată. M-am dus la baie, am umplut un pahar cu apă şi l-am dat pe gât.

– Nu ştiu ce să cred despre asta, am zis, dar am o regulă

generală în viaţă, Wireman. Dacă o persoană vede un lucru, ar putea fi o halucinaţie. Dacă doi oameni îl văd, şansele de a fi ceva real cresc exponenţial. Eu şi Elizabeth am văzut-o amândoi pe Perse.

– În imaginaţia voastră, sublinie Wireman. Aţi văzut-o în imaginaţia voastră.

Am arătat cu degetul spre faţa lui şi am spus:

– Ai văzut de ce e în stare imaginaţia mea.

Nu răspunse, dar încuviinţă din cap. Era foarte palid.

– Ai spus: „Odată ce a văzut ce este cu adevărat“, zise Jack. Dacă vasul din imagine este real, ce este, mai exact?

– Cred că ştii, vorbi Wireman. Cred că ştim cu toţii; e greu ca naiba de trecut cu vederea. Doar că ne temem s-o spunem cu voce tare. Haide, Jack. Dumnezeu urăşte laşii.

– Bine, e o corabie a morţii, spuse Jack. Vocea lui era plată

în studioul meu curat, bine luminat. Duse mâinile la cap şi-şi trecu încet degetele prin păr, zburlindu-l mai tare ca oricând. Dar vă spun ceva, băieţi: dacă asta mă paşte la sfârşitul vieţii, îmi cam doresc să nici nu mă fi născut.

X

Am pus teancul gros de desene şi acuarele deoparte pe covor, fericit să le iau pe ultimele două din faţa ochilor. Apoi m-am uitat la ce se aflase sub lucrările ei, făcând coşuleţul atât de greu.

Era muniţie pentru pistolul cu harpon. Am scos de acolo una dintre săgeţile acelea butucănoase. Era lungă cam de patruzeci de centimetri şi destul de grea. Tija era din oţel,

nu aluminiu - nu ştiam sigur dacă aluminiul fusese folosit în anii douăzeci. În vârf avea trei lame şi, chiar dacă le lipsea luciul, păreau ascuţite. Am atins una cu buricul degetului şi o mărgeluţă de sânge îmi apăru imediat pe piele.

– Ar trebui să dezinfectezi rana, mă sfătui Jack.

– Da, chiar aşa, am spus. Am rotit săgeata în soarele după-amiezii, trimiţând reflexii dănţuitoare pe pereţi. Avea propria ei frumuseţe urâtă, un paradox rezervat poate doar anumitor arme.

– Asta n-ar ajunge prea departe sub apă, am spus. Nu la cât e de grea.

– Ai fi surprins, zise Wireman. Pistolul declanşează un arc şi un cartuş cu C02. Are o putere bunicică. Iar în zilele de atunci ajungea să bată pe distanţă scurtă. Golful forfotea de peşti, chiar şi aproape de mal. Dacă Eastlake voia să

împuşte ceva, o putea face de obicei de la unul sau doi metri.

– Nu înţeleg vârfurile astea, am spus.

Wireman recunoscu:

– Nici eu. Elizabeth avea cel puţin o duzină de harpoane, inclusiv cele patru afişate pe peretele din bibliotecă, şi niciunul nu semăna cu astea.

Jack se dusese în baie şi se întorsese cu o sticlă de apă

oxigenată. Acum îmi luă harponul din mână şi-i examina vârful cu trei lame.

– Ce-i ăsta? Argint?

Wireman schiţă un pistol din degetul mare şi arătătorul şi-l îndreptă spre el.

– Nu te entuziasma prea tare, dar Wireman crede că ai nimerit-o la fix.

– Şi nu pricepeţi? întrebă Jack.

Eu şi Wireman ne-am privit reciproc, apoi ne-am îndreptat atenţia înapoi spre Jack.

– Nu v-aţi uitat la filmele potrivite, zise el. Gloanţele de argint sunt folosite la uciderea vârcolacilor. Nu ştiu dacă

argintul are sau nu efect şi asupra vampirilor, dar e clar că

cineva credea că are. Sau că ar putea avea.

– Dacă sugerezi că Tessie şi Laura Eastlake sunt vampiri, spuse Wireman, trebuie să li se fi făcut o sete teribilă din 1927 şi până acum.

Se uită la mine, aşteptând să-l susţin.

– Cred că Jack e pe pista cea bună, am spus. Am luat sticla de apă oxigenată, am înmuiat în ea degetul la care mă