– Să mergem la etaj, am spus într-un târziu. Vreau să mă

uit în coşuleţ.

Am urcat scările (evitând urmele - nu pentru a le păstra intacte, ci doar pentru că niciunul dintre noi nu voia să

calce pe ele) spre Micul Roz. Coşuleţul de picnic, arătând exact ca acela pe care-l desenasem cu pixul roşu şterpelit din camera de consultaţie a lui Gene Hadlock, stătea pe covor, dar privirea mi se duse mai întâi la şevalet.

– Îţi dai seama că am făcut iute cale-ntoarsă când am văzut aia, zise Jack.

Îmi dădeam seama, însă eu nu simţeam deloc nevoia să

fac cale-ntoarsă.

Dimpotrivă. Am fost atras înainte ca un cui de un magnet.

Pe şevalet fusese aşezată o pânză nouă şi apoi, cândva în crucea nopţii - poate în timp ce Elizabeth îşi dădea duhul, poate în timp ce eu făceam sex cu Pam pentru ultima dată, poate când dormeam lângă ea - un deget se înmuiase în vopseaua mea. Al cui deget? Nu ştiu. Ce culoare? Asta era evident: roşie. Literele care se întindeau şi se scurgeau pe pânză erau roşii. Şi acuzatoare. Aproape că păreau să

strige.

Unde sora

noastră

VIII

– Artă găsită13, am spus pe o voce seacă, aspră, care abia mai semăna cu vocea mea.

– Asta este? întrebă Wireman.

– Sigur. Literele păreau să-mi tremure în faţa ochilor. M-am şters la ochi. Artă graffiti. Le-ar plăcea mult celor de la Scoto.

– Poate, da' asta-i înfiorătoare de-a dreptu', zise Jack. O

urăsc.

Şi eu o uram. Şi era studioul meu, fir-ar să fie, al meu. Eu închiriasem casa. Am înşfăcat pânza de pe şevalet, aşteptându-mă pentru o clipă să-mi ardă degetele. Nu mă

arse. Era doar o pânză, în definitiv, una pe care eu însumi o întinsesem. Am sprijinit-o de perete, cu spatele.

– E mai bine aşa?

– Este, sincer să fiu, recunoscu Jack şi Wireman încuviinţă.

Edgar... dacă fetiţele acelea au fost aici... pot fantomele să

scrie pe pânze?

– Dacă pot să mişte planşete de Ouija şi să scrie în gheaţa de pe geamuri, îmi imaginez că pot să scrie şi pe pânze, am răspuns. Apoi, cam fără tragere de inimă, am adăugat: Dar nu văd fantome care să-mi descuie uşa din faţă. Sau care să pună o pânză pe şevalet, la o adică.

– Pânza nu era deja acolo? întrebă Wireman.

– Sunt aproape sigur că nu. Cele albe sunt strânse toate în colţ.

– Cine e sora? vru să afle Jack. Cine e sora de care întreabă ele?

– Trebuie să fie Elizabeth, am spus. Ea a fost singura soră

rămasă.

– Aiurea, făcu Wireman. Dacă Tessie şi Laura s-ar fi aflat de cealaltă parte a legendarei lumi a umbrelor, n-ar fi avut 13 Found Art (în lb. engl. În original) - artă creată prin utilizarea unor obiecte comune şi deseori modificate, obiecte ce în mod normal nu au conotaţi artistice (n. tr.).

nici-o problemă s-o localizeze pe sora Elizabeth; a fost chiar aici pe Duma Key vreme de mai bine de cincizeci şi cinci de ani, iar Duma era singurul loc pe care ele l-au cunoscut vreodată.

– Dar celelalte? am întrebat.

– Maria şi Hannah au murit amândouă, spuse Wireman.

Hannah în anii şaptezeci, în New York - Ossining, cred - şi Maria la începutul anilor optzeci, undeva în vest. Amândouă

măritate, Maria de două ori. Ştiu asta de la Chris Shannington, nu de la domnişoara Eastlake. Ea vorbea uneori despre tatăl ei, dar aproape niciodată despre surorile ei. S-a izolat de restul familiei după ce ea şi John s-au întors pe Duma în 1951.

Unde sora noastră?

– Şi Adriana? Ce ştii despre ea?

El ridică din umeri.

– Quien sobe? A înghiţit-o istoria. Shannington crede că ea şi proaspătul ei soţ probabil s-au întors în Atlanta după ce au încetat căutările după ăle mici; n-au fost prezenţi la slujba memorială.

– Poate l-a învinuit pe tată de cele întâmplate, propuse Jack. Wireman aprobă din cap.

– Sau poate pur şi simplu n-a mai suportat să rămână aici.

Mi-am amintit expresia ţâfnoasă, de „vreau să fiu altundeva“, a Adrianei din portretul de familie, şi mi-am spus că poate Wireman a nimerit-o.

– În orice caz, continuă el, şi ea trebuie să fi murit. Dacă ar fi în viaţă, ar avea aproape o sută de ani. Slabe şanse să fie aşa.

Unde sora noastră?

Wireman mă prinse de braţ şi mă întoarse spre el. Era tras la faţă şi bătrân.

– Muchacho, dacă ceva supranatural a ucis-o pe domnişoara Eastlake ca să-i închidă gura, poate ar trebui să

prindem pontul şi să plecăm de pe Duma Key.

– Cred că e prea târziu pentru asta, am spus.

– De ce?