– Ştie cine este? Unde se află?
– Acum nu, dar o jumătate de oră sau pe acolo, începând cam de pe la cinci treizeci, ştia toate astea şi ştia şi cine sunt eu. Ascută aici, muchacho - şi-a aprins singură ţigara, fir-ar să fie!
– O să am grijă să-i comunic asta chirurgului-şef, am spus, dar eram căzut pe gânduri. Cinci treizeci. Cam pe când eu şi Jack aşteptam să coboare podul mobil. Cam pe când simţisem imboldul de a desena.
– A mai vrut ceva în afară de ţigară?
– A cerut de mâncare. Dar înainte de asta, a cerut să
meargă la Satul de Porţelan. Îşi voia porţelanurile, Edgar!
Ştii cât a trecut de când n-a mai vrut asta?
Chiar ştiam. Şi-mi făcea plăcere să-l aud surescitat datorită ei.
– A început însă să i se tulbure mintea când am ajuns cu ea acolo. S-a uitat în jur şi m-a întrebat unde este Percy. A spus că-l vrea pe Percy, că Percy trebuie să intre în cutia de biscuiţi.
M-am uitat la tabloul meu. La corabia mea. Acum era a mea, sigur că da. Perse al meu. Mi-am lins buzele, care mi se părură pe dată uscate ca iasca. Aşa cum mi se păruseră
întotdeauna după ce m-am trezit de pe urma accidentului.
Când, uneori, nu-mi puteam aduce aminte cine sunt. Ştiţi ce-i straniu? Să-ţi aminteşti de când ai uitat. E ca şi când te-ai uita într-un culoar al oglinzilor.
– Care dintre figurine e Percy?
– Al naibii să fiu dacă ştiu. Când vrea să arunc cutia de biscuiţi în iazul cu peştişori aurii, insistă mereu să pună o
fetiţă de porţelan înăuntru. De obicei, ciobăniţă cu faţa ciobită.
– A mai spus ceva?
– A vrut de mâncare, ţi-am zis. Supă de roşii. Şi piersici.
Deja nu se mai uita la porţelanuri, şi începea să-şi piardă iar concentrarea.
Oare îşi pierdea concentrarea pentru că Percy nu era acolo? Sau Perse? Poate... dar dacă avusese vreodată o corabie de porţelan, eu n-o văzusem. Mi-am spus - nu pentru prima dată - că Perse e un cuvânt ciudat. Nu puteai avea încredere în el. Se schimba întruna.
Wireman spuse:
– La un moment dat, mi-a zis că masa se scurge.
– Şi aşa era?
Urmă o scurtă pauză. Apoi el spuse, nu foarte vesel:
– Te amuzi acum pe socoteala lui Wireman, mi amigo?
– Nu, sunt curios. Ce a spus? Exact.
– Doar asta. „Masa se scurge.“ Dar porţelanurile sunt pe o masă-masă, cum ştii bine, nu pe o masă-de-apă.
– Calmează-te. Nu-ţi pierde gândurile bune.
– Încerc să n-o fac, dar trebuie să spun că pari puţin dus cu pluta, Edster.
– Nu-mi spune Edster, sună ca un Ford de colecţie. I-ai adus supă şi ea era... cum? Din nou cu minţile aiurea?
– Cam aşa, da. Spărsese de podea două figurine de porţelan - un cal şi o călăreaţă de rodeo.
Suspină.
– A spus cumva „se scurge“ înainte sau după ce i-ai adus mâncare?
– După, înainte, ce importanţă are?
– Nu ştiu, am zis. Cum a fost?
– Înainte. Cred. Da, înainte. După aceea îşi cam pierduse tot interesul, inclusiv pentru azvârlirea cutiei de biscuiţi Sweet Owen în iaz pentru a inşpea mia oară. Am adus supa în bolul ei preferat, dar l-a împins deoparte atât de tare că
şi-a vărsat ceva din ea pe braţ. Nici n-a părut că simte.
Edgar, de ce pui întrebările astea? Ce ştii?
Se plimba fără astâmpăr cu telefonul mobil la ureche. Îl vedeam făcând asta.
– Nimic. Bâjbâi în întuneric, pentru numele lui Cristos.
– Mda? Cu care braţ bâjbâi?
