Am mai văzut-o doar o singură dată, în 1992, când a existat o vreme posibilitatea să nu poţi plăti ipoteca şi să

dai faliment.

Motoarele avionului se tânguiau şi o briză călduţă îi sufla părul în faţă, întinzându-i buclele atent coafate în ceva mai tineresc şi mai natural.

– Pot să te întreb ceva, Eddie?

– Sigur că da.

– Ai putea picta oriunde? Sau e musai să fii aici?

– Oriunde, cred. Dar ar fi diferit în altă parte.

Mă privea fix. Aproape implorator.

– În tot cazul, o schimbare ar prinde bine. Trebuie să scapi de albeaţa aia. Nu vreau să-ţi zic să te întorci neapărat în

Minnesota, ci doar să mergi... altundeva. O să te gândeşti la asta?

– Da.

Dar nu până nu vedeam ce se află în coşuleţul roşu de picnic. Şi nu până nu făceam măcar un drum până la capătul sudic al insulei. Şi mă gândeam că pot face asta.

Pentru că lui Ilse i se făcuse rău, nu mie. Eu nu avusesem decât un flashback din acela în tonuri de roşu al accidentului. Şi furnicătura aceea fantomă.

– Să fii bine, Edgar. Nu ştiu precis în ce fel te-ai schimbat, dar a mai rămas încă destul din tine cel vechi ca să te pot iubi.

Se ridică pe vârfuri în sandalele ei albe - cumpărate special pentru drumul acesta, nu mă îndoiam deloc - şi-mi mai aplică un sărut moale pe obrazul meu ţepos.

– Mulţumesc, am spus. Mulţumesc pentru noaptea trecută.

– Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, zise ea. A fost dulce.

Mă strânse de mână. După care urcă scările şi plecă.

VI

Iarăşi în faţa terminalului de plecări al Delta. De data aceasta fără Jack.

– Doar noi doi, dulce domnişoară, am spus. Se pare că am tras obloanele. Atunci am văzut că plângea şi am cuprins-o cu braţul.

– Tati, mi-aş dori să pot rămâne aici cu tine.

– Du-te înapoi, scumpa mea. Învaţă pentru examen şi ia-l cu brio. Ne vedem curând.

Ea se trase în spate. Mă privi încordată.

– O să fii bine?

– Da. Şi o să fii şi tu bine.

– Da. Promit.

Am îmbrăţişat-o din nou.

– Du-te. Cumpără-ţi reviste. Uită-te la CNN. Să ai un zbor plăcut.

– Bine, tati. A fost nemaipomenit.

– Tu eşti nemaipomenită.

Îmi dădu un pupic serios pe gură - ca să-l compenseze pe cel pe care mama ei îl evitase, poate - şi intră pe uşile glisante. Se întoarse pe călcâie o dată şi-mi făcu din mână, pe atunci doar o siluetă feminină în spatele sticlei. Îmi doresc din toată fiinţa mea s-o fi văzut mai bine, pentru că

atunci am văzut-o ultima dată.

VII

De la Muzeul de Artă Ringling lăsasem mesaje pentru Wireman - unul la casa de pompe funebre şi unul pe robotul telefonic de la El Palacio - spunând că mă voi întoarce in jur de ora trei si rugându-l sa ne întâlnim acolo. L-am mai rugat şi să-i spună lui Jack că, dacă are vârsta necesară să voteze şi să petreacă alături de fetele din asociaţia studenţească

FSU, are vârsta necesară şi să-şi vadă de afurisitul ăla de telefon mobil.

Era de fapt aproape de trei treizeci când am ajuns înapoi pe insulă, dar atât maşina lui Jack, cât şi Benz-ul argintiu clasic al lui Elizabeth erau parcate pe scuarul crăpat din dreapta Marelui Roz, iar ei doi şedeau pe veranda din spate, bând ceai cu gheaţă. Jack încă era îmbrăcat în costumul lui cenuşiu, însă părul îi era din nou în devălmăşia obişnuită şi purta un tricou cu Devil Rays pe sub sacou.

Wireman avea jeanşi negri şi o cămaşă albă, descheiată la guler; pe cap, dată pe spate, avea o şapcă cu Nebraska Cornhuskers.

Am parcat, am coborât şi m-am întins, încercând să-mi pun în funcţiune şoldul beteag. Ei se ridicară în picioare şi veniră la mine, amândoi serioşi.

– S-au dus toţi, amigo? întrebă Wireman.

– Toţi, mai puţin tuşa Jean şi unchiu' Ben, am spus. Ei sunt doi târâie-brâu cu vechime, hotărâţi să stoarcă orice lucru bun până la ultima picătură.

Jack zâmbi fără mult umor.

– În fiecare familie sunt câţiva, zise el.

– Cum eşti? l-am întrebat pe Wireman.

– În privinţa lui Elizabeth sunt bine. Hadlock a spus că

probabil e mai bine aşa, şi presupun că are dreptate. Cât despre faptul că mi-a lăsat o avere ce s-ar putea ridica la şaizeci de milioane de dolari în bani peşin, garanţii şi proprietăţi... Clătină din cap. Asta-i altă poveste. Poate că

într-o zi o să am luxul de a încerca să mă împac cu gândul, dar acum...

– Acum avem altceva pe cap.

– Si, senor. Şi e foarte bizar.

– Cât i-ai povestit lui Jack?