De undeva, de foarte departe, am simţit o vagă apăsare.
– Doare?
– Nu.
– Bine. Nu, nu te uita în jos, continuă să te uiţi înainte. Îmi simţi mâna?
– Îhî. Vag. Presiune. Dar niciun junghi. De ce să simt asta?
Braţul inexistent dorise pixul şi pixul era acum în buzunar, aşa că braţul adormise la loc.
– Dar acum, Edgar? Pot să-ţi spun Edgar?
– Poţi să-mi spui oricum. La fel. Presiune. Vag.
– Acum te poţi uita. M-am uitat. O mână a lui era încă pe umărul meu, dar pe cealaltă o ţinea pe lângă corp. Nici măcar aproape de ciotul meu.
– Hopa!
11 A god said (lb. engl.) (n. tr.).
– Nici pe departe, senzaţiile-fantomă resimţite la nivelul unui membru amputat sunt normale. Mă surprinde doar rapiditatea vindecării. Şi lipsa durerii.
Am strâns destul de tare. Ăsta e semn bun.
Apucă iar ciotul în căuşul palmei şi împinse în sus.
– Te doare dacă fac aşa?
Mă durea - un junghi surd, jos, vag încins.
– Puţin, am spus.
– Dacă nu te-ar durea, mi-aş face griji. Îmi dădu drumul.
Uită-te iarăşi la tabelul acela, bine?
Am făcut cum mi-a cerut şi am concluzionat că acel esenţial al şaptelea rând era AGOCSEO. Ceea ce era mult mai logic pentru că nu avea nici-o logică.
– Cu câte degete te ating, Edgar?
– Nu ştiu.
Nici nu mi se părea că mă atinge.
– Acum?
– Nu ştiu.
– Şi acum.
– Trei.
Mă atingea aproape de claviculă. Şi am avut o idee -
nebunească, dar foarte pregnantă - că i-aş fi putut simţi degetele oriunde pe ciot dacă m-aş fi aflat într-o transă din aceea creativă. De fapt, i-aş fi putut simţi degetele în aerul de sub ciot. Şi cred că şi el m-ar fi putut simţi pe mine...
lucru care fără-ndoială l-ar fi făcut pe bunul doctor să iasă
valvârtej, strigând, din încăpere.
Îşi continuă analiza - mai întâi la picior, apoi la cap. Îmi ascultă bătăile inimii, mi se uită în ochi şi mai făcu o droaie de alte chestii doctoriceşti. Când epuiza majoritatea posibilităţilor, îmi spuse să mă îmbrac şi să ne întâlnim la capătul holului.
Acolo se dovedi că exista un birouaş plăcut aglomerat.
Hadlock şedea în spatele mesei de lucru, aplecat pe spate în scaun. Pe un perete erau fotografii. Unele, am presupus, erau cu familia doctorului, dar mai erau şi instantanee cu el
dând mâna cu George Bush întâiul şi cu Maury Povich (intelectualiceşte egali, după mine) şi unul cu el alături de o uimitor de viguroasă şi de frumoasă Elizabeth Eastlake.
Ţineau în mână rachete de tenis, şi am recunoscut terenul imediat. Era cel de la El Palacio.
– Îmi imaginez că vrei să te întorci pe Duma şi să-i dai şoldului ăluia o scurtă pauză, nu? întrebă Hadlock. Probabil că te doare la momentul ăsta din zi şi pun pariu că face ca toate cele trei vrăjitoare din Macbeth când vremea e umedă. Dacă vrei o reţetă pentru Percocet sau Vicodin...
– Nu, mi-e bine cu aspirina, am spus.
Muncisem din greu să scap de medicamentele puternice şi nu aveam de gând să mă reapuc acum de ele, oricât de mare ar fi fost durerea.
– Recuperarea ta e remarcabilă, opina Hadlock. Nu cred că
