Am rămas. „Abide with Me“ o luă de la capăt. Groparul Afabil reveni la aparat.

– Domnul Wireman întreabă dacă vă puteţi întâlni cu dânsul şi cu... ăă... domnul Candoori, dacă e posibil, acasă

la dumneavoastră pe Duma Key la ora două în această

după-amiază. Spune: „Dacă ajungi primul, te rog să aştepţi afară.“ Aţi auzit?

– Da. Nu ştiţi dacă se întoarce?

– Nu, n-a spus.

I-am mulţumit şi am închis. Dacă Wireman avea telefon mobil, eu nu-l văzusem niciodată cu el şi, oricum, nu aveam numărul lui, însă Jack avea mobil. Am scos numărul din portmoneu şi l-am format. Apelul fu deviat de la primul

sunet de clopoţel spre mesageria vocală, lucru care îmi spunea fie că aparatul era închis, fie mort, şi asta fie pentru că Jack uitase să-l încarce, fie pentru că nu plătise factura.

Orice variantă era posibilă.

Jack e speriat de moarte, şi trebuie să te pregăteşti pentruun şoc.

Vreau să fiu cu tine când te uiţi în coşuleţul ăla.

Dar aveam deja o idee destul de clară despre ce se afla în coşuleţ, şi mă îndoiam că Wireman însuşi fusese luat prin surprindere.

Nu sută la sută.

IV

Mafia din Minnesota tăcea în jurul mesei lungi din Bay Island Room şi, chiar înainte ca Pam să se ridice în picioare, mi-am dat seama că nu se limitaseră să discute despre mine cât timp fusesem plecat. Ei ţinuseră o întrunire.

– Noi ne ducem înapoi, anunţă Pam. Vreau să spun, cei mai mulţi dintre noi ne ducem. Soţii Slobotnik plănuiau o vizită la Disney World cu ocazia asta, soţii Jamieson merg mai departe la Miami...

– Iar noi mergem cu ei, tati, zise Melinda. Îl ţinea pe Ric de braţ. Putem lua de acolo un avion înapoi spre Orly mai ieftin decât cel pe care l-ai rezervat tu.

– Cred că ne putem permite costul, am spus, dar zâmbeam. Simţeam cel mai ciudat amestec de uşurare, dezamăgire şi teamă. În acelaşi timp, simţeam chingile care-mi cuprinseseră creierul cum se desfac şi încep să

cadă. Migrena dispăruse ca prin minune. Poate datorită

pastilei de Zomig, însă hapul ăla de obicei nu are efect atât de rapid, chiar şi luat împreună cu o băutură cofeinizată.

– Ai primit veşti de la prietenul tău Wireman în dimineaţa asta? hurui Kamen.

– Da, am recunoscut. Mi-a lăsat un mesaj pe robotul telefonic.

– Şi cum se simte?

Păi... Asta era o poveste lungă, nu?

– Face faţă situaţiei, se ocupă de chestiile legate de înmormântare... şi Jack îl ajută... dar el e mişcat.

– Du-te să-l ajuţi, mă îndemnă Tom Riley. Asta-i datoria ta pe ziua de azi.

– Da, chiar aşa, adăugă Bozie. Şi tu suferi, Edgar. N-ai nevoie să faci pe gazda în clipa asta.

– Am sunat la aeroport, spuse Pam, de parcă eu aş fi protestat - ceea ce nu făcusem. Gulfstream-ul stă pe poziţie. Iar recepţionerul ne ajută cu celelalte pregătiri de călătorie. Până atunci însă, mai aveam dimineaţa asta la dispoziţie, întrebarea e ce să facem cu ea?

Am ajuns să facem ceea ce plănuisem eu: am vizitat Muzeul de Artă John & Mable Ringling. Şi eu am purtat bereta.

V

La primele ore ale acelei după-amiezi, m-am trezit stând în zona pentru îmbarcări de la Dolphin Aviation, sărutându-mi prietenii şi rudele de rămas-bun, sau strângându-le mâinile, sau îmbrăţişându-i, sau toate trei. Melinda, Ric şi soţii Jamieson plecaseră deja.

Kathi Green, Regina Fizioterapiei, mă sărută cu obişnuita ei ferocitate.

– Ai grijă de tine, Edgar, spuse ea. Ador tablourile tale, dar sunt mult mai mândră de felul în care umbli pe picioare. Ai făcut progrese uluitoare. Mi-ar plăcea să te prezint celei mai recente generaţii de plângăcioşi pe care o am.

– Eşti dură, Kathi.

– Nu atât de dură, zise ea, ştergându-se la ochi. Adevărul e că-s o bezea afurisită de om.

Apoi Kamen se profila deasupra mea.

– Dacă ai nevoie de ajutor, anunţă-mă degrabă.

– Promit, am zis. Doar eşti KamenDoc-ul meu.

Kamen surâse. Parcă mi-ar fi surâs Dumnezeu.

– Cred că încă nu-s toate în regulă cu tine, Edgar. Pot doar să sper că va fi bine. Nimeni nu merită mai mult ca tine să

aterizeze pe moale.

L-am îmbrăţişat. O îmbrăţişare cu un singur braţ, dar el a compensat cu asupra de măsură.

Am mers spre avion alături de Pam. Cât timp ceilalţi au urcat, noi am stat la baza scărilor de îmbarcare. Ea îmi ţinea mâna în ambele ei palme şi se uita în sus la mine.

– O să te sărut doar pe obraz, Edgar. Ne priveşte Illy şi nu vreau să-şi formeze o idee greşită.

Mă sărută, apoi spuse:

– Îmi fac griji pentru tine. Ai o albeaţă în jurul ochilor care nu-mi place.

– Elizabeth...

Ea scutură puţin din cap.

– A fost acolo şi aseară, chiar înainte să vină ea la galerie.

Chiar şi când erai în culmea bucuriei. O albeaţă. Nu ştiu cum s-o descriu mai bine de atât.