– Da, Edgar?
Veselia se transformă în precauţie. Oare să fi fost acolo şi înainte nota aceea? Oare doar o ignorasem eu? Am spus:
– Dacă ai câteva minute la dispoziţie, mă întrebam dacă
n-am putea discuta despre ordinea diapozitivelor la prelegere.
– Da, Edgar, sigur că putem.
Uşurarea era palpabilă. Mă făcea să mă simt ca un erou.
Sigur, mă făcea să mă simt şi ca un neghiob.
– Ai vreun carneţel la-ndemână?
– Pe toate penele din lume, sigur că da.
– Bine. În linii mari, o să le aranjăm în ordine cronologică...
– Dar eu nu cunosc cronologia lor, încercam să-ţi spun...
– O cunosc eu şi o să ţi-o spun imediat, dar ascultă, Alice: primul diapozitiv, cronologic, nu va fi şi primul. Primul aş
vrea să fie Trandafirii cresc din scoici. Ai notat?
– Trandafirii cresc din scoici. Am notat.
Pentru a doua oară de când mă cunoştea, Alice părea sincer fericită că discutăm.
– Acum, schiţele în creion, am spus.
Am mai discutat vreme de încă o jumătate de oră.
VI
– Oui, allo?
Un moment, n-am spus nimic. Răspunsul în franceză mă
descumpăni puţin. Faptul că era vocea unui tânăr bărbat mă descumpăni şi mai mult.
– Allo, allo? Cu nerăbdare acum. Qui est d l'appareil?
– Mmm, probabil c-am format numărul greşit, am spus, simţindu-mă nu doar ca un cretin, ci ca un cretin american de viţă nobilă. Încercam să dau de Melinda Freemantle.
– D'accord, aţi format numărul corect. Apoi, puţin mai departe de receptor: Melinda! Cest ton papa, je crois, cherie.
Receptorul fu pus jos cu un zgomot. Am văzut pentru un moment imaginea - foarte clară, foarte corectă politic şi foarte probabil trezită de cărticelele de care Pam spusese că le-am desenat cândva pentru o fetiţă bolnavă - imaginea unui uriaş sconcs vorbitor, purtător de beretă, Monsieur Pepe Le Pew, păşind ţanţoş prin pension-ul (dacă acesta era termenul care defineşte un apartament cu o singură
cameră în Paris) fiicei mele, cu linii unduitoare de miros ridicându-se de pe spinarea lui alb-dungată.
Apoi Melinda ridică receptorul, părând necaracteristic de tulburată.
– Tată? Tati? E totul în regulă?
– Totul e în regulă, am confirmat. Cel dinainte era colegul tău de camera?
Asta era o glumă, dar mi-am dat seama după
necaracteristica ei tăcere că pusesem punctul pe i.
– Nu-i mare scofală, Linnie. Nu făceam decât...
– ...să mă iei peste picior, da.
Era imposibil să-ţi dai seama dacă era amuzată sau exasperată. Legătura telefonică era bună, dar nu atât de bună.
– Dacă tot ai adus vorba, chiar asta e.
Mesajul din subtextul acestei replici se auzi tare şi clar: Vrei să ajungi undeva cu asta?
Nici în ruptul capului nu-mi trecea să ajung undeva cu asta.
– Ei, bine, mă bucur că ţi-ai făcut un prieten. Poartă cumva beretă?
Spre imensa mea uşurare, ea râse. Cu Lin, era imposibil să
ştii cum va lua o glumă, deoarece la ea simţul umorului era instabil ca o după-amiază de aprilie. Strigă:
