numai tabloul acela ar fi adus o sută de mii de dolari.

– De două ori pe atât, completă Jimmy.

– În sănătatea lui Edgar Freemantle, Ia începutul strălucitei sale cariere! proclamă Rosenblatt şi ridică paharul. Am ridicat şi noi paharele şi am băut, neştiind că strălucita mea carieră ajunsese, din motive practice, la sfârşit.

Am trăit un moment de glorie, muchacho.

IV

Pe când străbăteam mulţimea înapoi spre familia mea, zâmbind, şi schimbam amabilităţi cât de grăbit puteam, Tom Riley mă acostă.

– Şefu', astea-s incredibile, zise el, dar şi puţin înfricoşătoare.

– Presupun că ăsta-i un compliment, am răspuns.

Adevărul era că pe mine mă înfricoşa să vorbesc cu Tom, ştiind ce făcusem în privinţa lui.

– E categoric un compliment, spuse el. Ascultă, văd că te întorci la familia ta, aşa că eu mă duc să dau o raită.

Şi dădu să plece, dar eu l-am apucat de cot.

– Stai cu mine, l-am rugat. Împreună putem scăpa de toţi băgăcioşii. Singur s-ar putea să ajung doar pe la ora nouă la Pam şi la fetele mele.

El râse. Bătrânul Tommy arăta bine. Pusese câteva kilograme pe el din ziua aceea la lacul Phalen, dar citisem că antidepresivele au uneori efectul acesta, mai ales la bărbaţi. La el, câteva kilograme în plus dădeau bine. Nu mai avea ochii aşa de înfundaţi în orbite.

– Cum te mai simţi, Tom?

– Păi... sincer să fiu... deprimat.

Ridică o mână în aer, ca pentru a înlătura vorbele de compătimire pe care nu le rostisem.

– E o chestie de dezechilibru chimic şi-mi e al naibii de greu să mă obişnuiesc cu pastilele. Îţi înceţoşează gândurile la început - aşa am păţit eu, în orice caz. Le-am abandonat

o vreme, dar acum le iau iar şi viaţa arată mai bine. Ăsta e ori efectul endorfinelor false, ori al primăverii în Minnesota, teritoriul celor un miliard de lacuri.

– Şi Compania Freemantle?

– Bilanţul e pozitiv, dar nu e acelaşi lucru fără tine. Am venit aici gândindu-mă că te pot convinge să te întorci. Apoi am aruncat o privire la lucrările astea şi mi-am dat seama că zilele tale în industria construcţiilor probabil că au luat sfârşit.

– Aşa cred, da.

Gesticula spre pânzele din încăperea principală.

– Ce sunt, de fapt? Serios vorbind. Pentru că - n-aş spune asta multor oameni - îmi amintesc de cum era viaţa în capul meu când nu-mi luam pastilele.

– Sunt doar scene imaginare, am spus. Umbre.

– Ştiu eu cum e cu umbrele, zise. Ai grijă doar să nu le iasă

dinţi. Pentru că se poate întâmpla. Apoi, când întinzi mâna după comutator ca să le faci să dispară, descoperi că s-a luat curentul.

– Dar acum eşti mai bine.

– Da, răspunse el. Pam are un mare merit în asta. Pot să-ţi spun ceva despre ea ce probabil că ştii deja?

– Sigur, am zis, sperând doar că nu-mi va împărtăşi faptul că uneori râdea din fundul gâtului când ajungea la orgasm.

– Are o intuiţie puternică, dar la capitolul delicateţe nu stă

prea bine, zise Tom. E o combinaţie ciudată şi crudă.

N-am spus nimic... dar nu neapărat pentru că credeam că

greşeşte.

– Mi-a ţinut un aprig discurs despre cum trebuie să am grijă de mine, nu cu mult timp în urmă, şi m-a făcut să-mi revin la realitate.

– Mda?

– Mda. Şi după cum arată, s-ar putea să te aştepte şi pe tine un discurs asemănător, Edgar. Cred că mă duc să-l găsesc pe amicul tău Kamen şi să schimb cu el o vorbă, două. Scuză-mă.

Fetele şi Ric se uitau atenţi în sus la Wireman priveşte spre vest şi discutau cu însufleţire. Pam, însă, stătea la jumătatea şirului de tablouri Fata şi corabia, care atârnau ca nişte afişe de film, şi părea tulburată. Nu mânioasă, tocmai, ci doar tulburată. Confuză. Îmi făcu semn să mă

apropii şi, odată ajuns acolo, nu stătu pe gânduri.

– Fetiţa din tabloul ăsta e cumva Ilse?

Arătă cu degetul spre Nr. 1.

– La început am crezut că fetiţa aceasta cu păr roşcat este păpuşa pe care ţi-a dăruit-o doctorul Kamen după accident, dar Ilse avea o rochiţă cu carouri de X-şi-O exact ca asta când era mică. I-am cumpărat-o de la Rompers. Iar asta...

Acum arăta spre Nr. 3. Jur că asta e rochiţa pe care a insistat să i-o cumpărăm când a intrat în clasa întâi - cea pe care o purta când şi-a rupt braţul, în seara aia după cursele de maşini de serie!

Ei, misterul se rezolvase. Eu îmi aminteam că-şi rupsese braţul după ce veniserăm de la biserică, însă aceasta nu era decât o minoră greşeală tehnică a marelui dans al memoriei. Existau lucruri mai importante. Unul era că Pam se afla într-o poziţie unică ce-i permitea să vadă dincolo de tot fumul şi toate oglinzile pe care criticii adorau să le numească artă - asta era valabil în cazul meu, cel puţin. În felul acesta, şi probabil în multe altele, ea rămânea în continuare soţia mea. După toate aparenţele, în cele din urmă

numai timpul putea emite un act de divorţ. Iar acel act avea să fie parţial, în cel mai bun caz.

Am întors-o către mine. Eram priviţi de mulţi oameni şi presupun că în ochii lor ceea ce făceam noi părea a fi o îmbrăţişare. Şi, într-un fel, asta a şi fost. Am privit-o scurt în ochii ei largi, uimiţi, după care i-am şoptit la ureche.

– Da, fetiţa din barcă e Ilse. N-am avut intenţia să fie ea, şi asta pentru că nici-o clipă n-am avut vreo intenţie anume.

N-am ştiut nici că voi picta tablourile astea până când nu m-am apucat de ele. Iar pentru că stă cu spatele, nimeni n-o să ştie vreodată că e ea, decât dacă le spui tu sau eu. Şi

eu n-o să spun. Dar... M-am tras în spate. Ochii ei erau încă

largi, buzele depărtate ca pentru a primi un sărut, Ilse ce a spus?

– Un lucru extrem de ciudat.