veţi aminti ultimul lucru bun care vi s-a întâmplat în viaţă.

Vorbele astea nu-s pesimiste, ci doar logice. Sper că eu nu mi-am epuizat încă lucrurile bune din viaţă - n-ar mai avea sens să trăiesc, dacă aş crede asta - dar a trecut mult timp de când n-am mai avut parte de unul. Pe acela mi-l amintesc cu claritate. S-a întâmplat acum ceva mai mult de patru ani, în seara de 15 aprilie, la Galeria Scoto. Era între şapte patruzeci şi cinci şi opt, şi umbrele pe Palm Avenue începeau să capete primele nuanţe vagi de albastru. Ştiu timpul exact pentru că mă tot uitam la ceas. Scoto era deja înţesată de oameni - plină până la limita legală şi probabil dincolo de ea - dar familia mea nu sosise. Le văzusem pe Pam şi pe Illy mai devreme în ziua aceea, iar Wireman mă

asigurase că zborul Melindei nu avea întârziere, dar până la acel moment al serii nu văzusem nici urmă de ei. Şi nici nu primisem vreun telefon.

În alcovul din stânga mea, unde barul şi opt dintre tablourile Apus cu… atrăseseră o mulţime de oameni, un trio de la conservatorul de muzică local interpreta o versiune funerară a „My Funny Valetine“. Mary Ire (ţinând un pahar de şampanie în mână, dar până acum trează) dădea explicaţii despre artă unui grup restrâns de persoane atente. La stânga era o încăpere mai mare, cu un bufet suedez. Pe un perete erau Trandafirii cresc din scoici şi tabloul intitulat Văd luna; pe celălalt, trei imagini ale Duma Road. Zărisem câţiva oameni făcându-le acestora fotografii

cu telefoanele mobile, deşi un anunţ aşezat pe un trepied chiar la intrare anunţa că fotografiatul este interzis.

I-am menţionat aceasta lui Jimmy Yoshida în trecere şi el a încuviinţat din cap, nepărând supărat ori măcar iritat, ci mai degrabă amuzat.

– Sunt mulţi oameni aici pe care fie nu-i asociez cu scena artistică, fie nici nu-i recunosc, spuse el. N-am văzut niciodată atât de mulţi vizitatori la un vernisaj.

– Asta e de rău?

– Doamne, nu! Dar după ani întregi în care ne-am zbătut să nu luăm apă la bord, îmi dă un sentiment ciudat să fim purtaţi de val în felul ăsta.

Galeria centrală de la Scoto era încăpătoare, lucru bun în seara aceasta. În pofida mâncării, a băuturii şi a muzicii din încăperile mai mici, centrul părea să fie locul în care majoritatea vizitatorilor gravitau până la urmă. Seria Fata şi corabia fusese expusă acolo, agăţată de fire aproape invizibile, chiar în mijlocul încăperii. Wireman priveşte spre vest era pe peretele din spate. Acela şi Fata şi corabia nr. 8

erau singurele tablouri din expoziţie pe care lipisem abţibilduri cu NDV: Wireman pentru că era tabloul lui, Nr. 8

pentru că pur şi simplu nu-l puteam vinde.

– Te ţinem treaz, şefu'? întrebă Angel Slobotnik din stânga mea, nepăsător ca oricând la cotul soţiei sale.

– Nu, am răspuns. N-am fost niciodată în viaţă mai treaz, doar că...

Un bărbat într-un costum ce trebuie să-l fi costat două mii de dolari întinse mâna.

– Henry Vestick, domnule Freemantle, First Sarasota Bank and Trust. Conturi private. Lucrările acestea sunt de-a dreptul minunate. Sunt uluit. Sunt năucit.

– Vă mulţumesc, am spus, gândindu-mă că lăsase deoparte NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI. Sunteţi foarte amabil.

O carte de vizită apăru între degetele sale. Parcă aş fi privit un artist de stradă făcând un număr de magie. Asta ar fi şi fost, dacă artiştii de stradă ar fi purtat costume Armani.

– Dacă vă pot ajuta cu ceva... am trecut numerele mele de telefon pe verso - cel de acasă, mobilul, cel de la birou.

– Sunteţi foarte amabil, am repetat. Nu-mi venea în gând nimic altceva de spus şi, sincer să fiu, ce credea domnul Vestick că voi face? Că-l voi suna acasă pentru a-i mulţumi din nou? Că-i voi cere un împrumut şi-i voi oferi un tablou ca mică atenţie?

– O pot aduce pe soţia mea mai târziu ca să vă cunoască?

întrebă el şi eu am văzut ceva în ochii lui. Nu era exact expresia pe care o avusese Wireman atunci când îşi dăduse seama că eu îi făcusem de petrecanie lui Candy Brown, dar era pe aproape. De parcă Vestick s-ar fi temut puţin de mine.

– Sigur că da, am acceptat şi el s-a îndepărtat alene.

– Obişnuiai să construieşti filiale de bănci pentru tipi ca el şi apoi te căciuleai cu ei când nu voiau să-ţi plătească

diferenţa, zise Angel. Era într-un costum albastru de magazin şi părea pe punctul de a exploda din el în nouă

direcţii diferite, ca Incredibilul Hulk. Pe vremea aia, credea că nu eşti decât un zevzec care-ncearcă să-i strice ziua.

Acum te priveşte de parcă ai putea scoate pe fund catarame de aur.

– Angel, termină! strigă Helen Slobotnik, înghiontindu-l iarăşi cu cotul şi, în acelaşi timp, dând să-i ia paharul de şampanie. El îl ţinu senin departe de ea.

– Spuneţi-i că ăsta e adevărul, şefu'!

– Cred că aşa este, am recunoscut.

Şi nu doar bancherul îmi arunca privirea aceea. Femeile...

Dumnezeule! Când le întâlneam ochii, vedeam o moliciune, o reflecţie, ca şi când s-ar fi întrebat cum le-aş putea ţine doar cu un singur braţ. Asta probabil că era aiurea, dar...

Am fost prins de la spate, aproape doborât din picioare. Mi s-ar fi răsturnat şi paharul cu şampanie, dar Angel îl apucă

abil. M-am răsucit şi am văzut-o pe Kathi Green, care îmi zâmbea. Lăsase Gestapoul Fizioterapiei departe în urmă, cel puţin pentru seara aceasta; purta o fustă verde scurtă,

licăritoare, care se mula pe fiecare centimetru bine întreţinut al corpului ei, iar datorită tocurilor îmi ajungea aproape până la frunte. Alături de ea, dominând-o cu înălţimea lui, stătea Kamen. Ochii lui enormi înotau binevoitori în spatele ochelarilor cu rame de corn.

– Isuse, Kathi! am strigat. Ce-ai fi făcut dacă m-ai fi doborât de pe picioare?

– Te-aş fi pus să faci cincizeci de genuflexiuni, zise ea, zâmbind mai larg ca oricând. Avea ochii plini de lacrimi.

Ţi-am zis doar la telefon. Uite ce bronzat eşti, chipeşule.

Lacrimile i se revărsară şi mă luă în braţe.

Am strâns-o şi eu, apoi am dat mâna cu Kamen. Palma lui o înghiţi cu totul pe a mea.

– Avionul ăla al tău e mijlocul perfect de călătorie pentru cei de mărimea mea, spuse el şi oamenii se întoarseră pe direcţia lui. Avea o voce din aceea profundă, de James Earl Jones, care poate face reclamele alea din supermarket să

semene cu Cartea lui Isaia. M-am simţit extraordinar, Edgar.

– Nu-i de fapt al meu, dar îţi mulţumesc, am spus. Vreunul dintre voi a...

– Domnule Freemantle?

Era o roşcată încântătoare ai cărei sâni abundent pistruiaţi erau în pericol de a se rostogoli din bustiera fragilei sale rochii roz. Avea ochi verzi, mari. Părea cam de vârsta fiicei mele, Melinda. Înainte să spun ceva, ea întinse mâna şi mă

prinse tandru de degete.

– Voiam doar să ating mâna care a pictat tablourile acestea, zise ea. Tablourile acestea minunate, senzaţionale. Doamne, sunteţi uimitor.

Îmi ridică mâna şi o sărută. Apoi şi-o lipi de un sân.

Simţeam pietricica dură a sfârcului prin voalul subţire de sifon. După care, fata dispăru în mulţime.

– Ţi se întâmplă des asta? întrebă Kamen şi, în acelaşi timp, Kathi se auzi şi ea: