mă ling pe bot de pictat, şi asta era vina lui Wireman.
Wireman era vinovat. Pentru un moment, mi-am dorit să
orbească. Nu doar la un ochi, ci la amândoi, şi mi-am dat seama că l-aş putea picta în felul ăsta. Atunci, furia se dezumflă.
Wireman îmi văzu mâna ducându-se la cap şi se detensionă puţin.
– Uite ce-i, majoritatea oamenilor pe care ea i-a contactat neoficial au confirmat deja, desigur, le-ar face mare plăcere. Vechiul tău maistru-şef Angel Slobotnik i-a spus lui Pam că-ţi va aduce un borcan cu murături. Pam zicea că
omul părea foarte încântat.
– Nu murături, ci ouă murate, am spus, şi chipul lat, plat şi zâmbăreţ al lui Ainge Barosanu' mi-a fost pentru un moment atât de aproape, că mai că l-aş fi putut atinge.
Angel, care-mi fusese alături vreme de douăzeci de ani, până când un infarct serios l-a scos pe tuşă. Angel, care răspundea la orice întrebare, oricât de scandaloasă ar fi fost, cu: Se face, şefu'.
– Eu şi Pam am făcut aranjamentele de zbor, zise Wireman. Nu doar pentru cei din Minneapolis-St Paul, ci şi pentru cei din alte locuri. Lovi cu degetul pliantul. Zborurile Air France şi Delta trecute aici sunt reale, iar fiica ta Melinda chiar are rezervare la bilet. Ştie cum stau lucrurile.
La fel şi Ilse. Aşteaptă doar să fie invitate în mod oficial. Ilse a vrut să te sune şi Pam i-a spus să aştepte. Ea zice că tu trebuie să apeşi butonul de pornire şi, chiar dacă a greşit ea în unele privinţe cât aţi fost căsătoriţi, muchacho, acum are dreptate.
– Bine, am cedat. Te ascult.
– Bun. Acum, vreau să discut cu tine despre prelegere. Am mormăit.
– Dacă te fofilezi de la prelegere, o să-ţi fie de două ori mai greu să te duci la petrecerea din seara vernisajului...
M-am uitat la el incredul.
– Ce? întrebă el. Nu eşti de acord?
– Să mă fofilez? am întrebat. Să mă fofilez? Ce mama dracului e asta?
– Să-ţi iei picioarele la spinare şi s-o ştergi, zise el, sunând puţin defensiv. Argou britanic. Vezi, de pildă, Evelyn Waugh, Officers and Gentleman, 1952.
– Vezi-mi fundu' şi faţa ta, am spus. Edgar Freemantle, în prezent, îmi arătă degetul mijlociu şi, uite aşa, ne-am revenit aproape complet la normal.
– I-ai trimis lui Pam pozele, aşa-i? I-ai trimis documentul JPEG.
– Da.
– Cum a reacţionat?
– A căzut pe spate, muchacho.
Am rămas tăcut, încercând să mi-o imaginez pe Pam căzută pe spate. O puteam face, dar faţa pe care o vedeam luminându-se de surprindere şi mirare era o faţă mai tânără. Trecuseră câţiva ani buni de când nu mai reuşisem să trezesc o asemenea reacţie.
Elizabeth moţăia, dar părul îi era suflat peste obraji şi ea lovea cu degetele în ei ca o femeie deranjată de insecte. M-am ridicat în picioare, am luat un elastic din traista de pe braţul scaunului cu rotile - erau întotdeauna destule acolo, în multe culori aprinse - şi i-am strâns părul în coadă.
Amintirea momentelor când făceam asta cu Melinda şi Ilse era dulce şi teribilă.
– Mulţumesc, Edgar. Mulţumesc, mi amigo.
– Deci, cum procedez? am întrebat.
Ţineam palma pe obrazul lui Elizabeth, simţind netezimea părului ei aşa cum deseori simţisem netezimea părului
fiicelor mele după ce-l spălam cu şampon; când memoria preia controlul cu o mână de fier, trupurile devin năluci care ne bântuie cu gesturile eurilor noastre din trecut.
– Cum să vorbesc despre un proces care este fie şi numai parţial supranatural? Poftim. O spusesem. Esenţa problemei. Totuşi, Wireman părea calm.
– Edgar! exclamă el.
– Edgar, ce? Pezevenghiul chiar râdea.
– Dacă le spui asta... ei or să te creadă.
Am deschis gura să-l contrazic. M-am gândit la operele lui Dali. M-am gândit la minunatul tablou al lui Van Gogh, Noapte înstelată. M-am gândit la unele tablouri de Andrew Wyeth - nu la Lumea Cristinei, ci la interioarele lui: camere nelocuite în care lumina e benignă şi, totodată stranie, de parcă ar veni din nouă direcţii simultan. Am închis gura la loc.
– Nu-ţi pot spune ce să zici, zise Wireman, dar îţi pot da aşa ceva. Îmi întinse pliantul-invitaţie.
– Îţi pot da un şablon.
– Asta mi-ar fi de ajutor.
– Mda? Atunci, ascultă. Am ascultat.
IV
– Alo?
