Aerul condiţionat şoptea printr-o gură de aerisire undeva, deasupra noastră. Era o masă lângă patul ei şi pe ea era o veioză. Abajurul era din sticlă verde. Patul era din acela de spital, şi era ridicat astfel încât ea aproape că stătea în şezut. Veioza arunca asupra ei o lumină blândă, cum stătea aşa, cu părul desfăcut pe umerii unei cămăşi de noapte roz.
Wireman şedea lângă ea, ţinând-o de mâini. Deasupra patului se afla singurul tablou din încăpere, o reproducere bună după Unsprezece AM a lui Edward Hopper, un arhetip al singurătăţii aşteptând cu răbdare la geam o schimbare, orice schimbare.
Undeva, un ceas ticăia.
Ea se uită la mine şi zâmbi. Am văzut trei lucruri pe chipul ei. Mă izbiră unul după celălalt ca nişte pietre, fiecare mai grea decât precedenta. Primul era ce mult slăbise. Al doilea era că arăta îngrozitor de obosită. Al treilea era că nu mai avea mult de trăit.
– Edward, spuse ea.
– Nu... am început, dar când ea ridică o mână (carnea atârnându-i într-un săculeţ alb ca varul deasupra cotului), am tăcut pe dată. Pentru că mai era un lucru de văzut, care mă izbi mai tare ca toate - nu o piatră, ci un bolovan. Mă
priveam pe mine însumi. Asta văzuseră oamenii după
accident, când eu încercam să-mi strâng laolaltă fărâmele răvăşite ale memoriei - toată comoara aceea care aducea a gunoi când era împrăştiată într-un chip atât de urât, atât de expus. M-am gândit la felul în care uitasem numele păpuşii mele, şi am ştiut ce urma.
– Reuşesc eu, zise ea.
– Ştiu că reuşeşti.
– L-ai adus pe Wireman înapoi de la spital.
– Da.
– Mi-era teamă c-o să-l ţii tu. Şi că voi fi singură. N-am răspuns la asta.
– Tu eşti Edmund? întrebă ea cu fereală.
– Domnişoară Eastlake, nu vă istoviţi, spuse Wireman cu blândeţe. Asta e...
– Taci, Wireman, am intervenit. Reuşeşte ea.
– Tu pictezi, spuse femeia.
– Da.
– Ai pictat deja corabia?
Un lucru curios se întâmplă cu stomacul meu. Nu mi se urcă în gât, ci mai degrabă păru să dispară şi să lase un gol între inimă şi restul viscerelor mele. Genunchii încercară să
mă lase. Oţelul din şoldul meu se încinse. Ceafa îmi era rece. Şi un foc puternic, furnicător, îmi urcă pe braţul inexistent.
– Da, am spus. Iar şi iar şi iar.
– Tu eşti Edgar, zise ea.
– Da, Elizabeth. Sunt Edgar. Bravo, scumpa mea.
Ea zâmbi. Bănuiam că nu-i mai spusese nimeni „scumpa mea“ de mult timp.
– Mintea mea e ca o cârpă de bucătărie în care focul a făcut o gaură mare. Se întoarse spre Wireman. Muy divertido, si?
– Aveţi nevoie de odihnă, spuse el. De fapt, aveţi nevoie să
dormir como un tronco.
Zâmbetul ei se stinse.
– Ca un buştean. Da. Şi cred că, atunci când mă voi trezi, tot aici voi fi.
Pentru puţin timp.
Ea îi ridică mâinile şi le sărută.
– Te iubesc, Wireman.
– Şi eu vă iubesc, domnişoară Eastlake, spuse el. Bravo lui.
– Edgar?... Edgar e numele?
– Tu ce crezi, Elizabeth?
– Da, sigur că Edgar este. Urmează să ai o expoziţie? Aşa au rămas lucrurile înaintea ultimei mele... Îşi coborî pleoapele, ca pentru a mima somnul.
– Da, la Galeria Scoto. Chiar ai nevoie de odihnă.
– Mai e mult până atunci? Până la expoziţia ta?
– Mai puţin de o săptămână.
– Tablourile tale... tablourile cu corabia... sunt pe continent? La galerie? Eu şi Wireman am făcut un schimb de priviri. El înălţă din umeri.
– Da, am spus.
– Bun. Zâmbi. Mă voi odihni, atunci. Toate celelalte pot să
aştepte... până după ce-ţi vei fi ţinut expoziţia. Momentul tău în bătaia soarelui. Le vinzi?
Tablourile cu vaporul?
Eu şi Wireman am mai schimbat o privire, şi mesajul din ochii lui era foarte clar: N-o necăji.
– Sunt marcate NDV, Elizabeth. Asta înseamnă...
– Ştiu ce înseamnă, Edgar, n-am căzut din portocal ieri.
Înăuntrul buzunăraşelor lor adânci de riduri, prinşi pe o faţă care se stingea către moarte, ochii ei scăpărară.
– Vinde-le. Oricât de multe ar fi, trebuie să le vinzi. Şi oricât de greu ţi-ar fi.
