Un corb uriaş zboară încet pe lângă ele, cu capul în jos, cuaripile larg deschise. Le vorbeşte pe vocea tăticului lor.

Lo-Lo cade şi îşi taie genunchii pe scoici. Tessie o trage înpicioare. Fetele fug. Nu de corbul vorbitor care zboară cucapul în jos se tem ele şi nici de felul în care cerul devineuneori din albastru roşu aprins şi apoi se întoarce laalbastru, ci de arătarea din spatele lor.

Uriaşul.

Chiar şi cu colţii aceia seamănă puţin cu una dintrebroscuţele nostime pe care Libbit le desena, însă aceasta e

mult mai mare, şi suficient de reală ca să arunce umbră pepământ. Suficient de reală ca să pută şi să zguduiepământul cu fiecare săritură. Au fost speriate de tot soiulde lucruri de când tati a găsit comoara, şi Libbit spune că

nu ies noaptea din camera lor şi că nici nu se uită pe geam,dar acum e ziuă, iar arătarea din spatele lor este prea reală

pentru a nu crede în existenţa ei, şi câştigă teren.

Data următoare Tessie e cea care cade şi Lo-Lo cea care otrage sus, aruncând o privire îngrozită în spate, la arătarea care le urmăreşte. E înconjurată de insecte dănţuitoare pe care uneori le culege din aer cu limba. Lo-Lo o vede pe Tessie într-unul dintre ochii ei bulbucaţi, tâmpi. Pe ea însăşi se vede în celălalt.

Dau buzna pe plajă gâfâind şi cu răsuflarea tăiată şi acumnu mai au unde merge decât în apă. Însă poate că mai au,pentru că barca s-a întors din nou, cea pe care au văzut-odin ce în ce mai des în ultimele săptămâni. Libbit spune că

barca nu este ceea ce pare, dar acum ea este un plutitorvis alb al siguranţei, şi pe deasupra - nu au de ales. Uriaşuleste aproape în urma lor.

A ieşit din piscină tocmai când ele terminau jocul de-aNunta din Rampopo a lui Adie, la casa pentru păpuşi de pepeluza laterală (astăzi, Lo-Lo a jucat rolul lui Adie). Uneori,Libbit poate face lucrurile alea oribile să dispară mâzgălindîn carneţelul ei, dar acum Libbit doarme - a avut multenopţi agitate în ultima vreme.

Uriaşul sare de pe cărare şi aterizează pe plajă,împrăştiind nisip în jurul său. Ochii lui bulbucaţi seholbează. Fragilul lui pântece alb, plin până la refuz demăruntaie zgomotoase, dă pe delături. Gâtul lui pulsează.

Cele două fetiţe, stând cu mâinile împletite şi cu picioareleîn spuma agitată a. ceea ce tati numeşte „maree mică“, seuită una la cealaltă. Apoi se uită amândouă la corabie,legănându-se la ancoră cu velele strânse şi strălucind. Pareşi mai aproape, de parcă s-ar fi mişcat spre ţărm ca să lesalveze.

Lo-Lo spune: N-avem încotro.

Tessie spune: Dar nu ştiu să ÎNOT!

Ştii să înoţi câineşte!

Uriaşul sare. Ele îi aud măruntaiele clefăind cândaterizează. Sună ca un gunoi ud într-un butoi cu apă.

Albastrul se stinge de pe cer şi apoi cerul sângerează roşu.

După care, încet, se schimbă înapoi. Genul ăsta de zi a fost.

Şi nu ştiau oare ele că genul ăsta de zi urma? N-o văzuseră

în ochii hăituiţi ai lui Libbit? Nan Melda ştie; până şi tatiştie, iar el nu e aici tot timpul. Astăzi, el e în Tampa, iarcând ele se uită la oroarea verzui-albă care aproape că le-aprins din urmă, ştiu că Tampa ar putea la fel de bine să fiepe partea nevăzută a lunii. Sunt pe cont propriu.

Tessie o prinde pe Lo-Lo de umăr cu degete reci. Dar volbura?

Însă Lo-Lo clatină din cap. Volbura e bună! Volbura o să ne ducă la barcă!

Nu mai e timp de gândire. Arătarea-broască se pregăteştesă sară din nou. Iar ele înţeleg că, deşi nu poate fi real, cineştie cum, este. Le poate ucide. Mai bine să rişti intrarea înapă. Aleargă, ţinându-se mai departe de mână, şi searuncă în caldo. Îşi aţintesc ochii spre ambarcaţiunea subţire şi albă care tresaltă ancorată la mică distanţă. Cu siguranţă vor fi luate la bord şi cineva va folosi radioul pentru a suna la Roost. „Am pescuit două sirene mici“, vor spune ei. „Ştiţi pe cineva care le vrea?“

Volbura le desparte mâinile. E nemiloasă, iar Lo-Lo eprima care se îneacă, pentru că ea se zbate mai tare.

Tessie o aude strigând de două ori. Prima dată după ajutor.

Apoi, dându-se bătută, numele surorii ei.

Între timp, un capriciu al volburii o împinge pe Tessiedrept spre corabie şi, în acelaşi timp, o ţine la suprafaţă.

Câteva momente magice e ca şi când ar fi pe o placă desurf şi firavele ei mişcări câineşti o fac să înainteze caîmpinsă de un motor. Apoi, chiar înainte ca un curent mai

rece să se ridice din adâncuri şi să i se înfăşoare în jurulgleznelor, vede corabia transformându-se într-o...

Iată aici o imagine pe care chiar am pictat-o, şi nu o dată,ci iar şi iar şi iar:

Albeaţa carenei nu dispare la propriu; este trasă în jos casângele scurgându-se din obrazul unui om îngrozit.

Frânghiile se deşiră. Porţiunile lucioase îşi pierd luciul.

Sticla din geamurile de la cabina dinspre pupa fac explozie.

Un amalgam de te miri ce apare pe punte, rostogolindu-sede la prova spre pupa. Numai că a fost acolo de la început.

Tessie doar nu l-a văzut. Acum vede.

Acum crede.

O creatură iese din puntea inferioară. Se târăşte sprebalustradă, de unde se uită-n jos la fetiţă. E o arătaregârbovită într-o pelerină roşie cu glugă. Păr ce ar putea să

nici nu fie păr flutură jilav în jurul unei feţe scurse. Mâinigalbene strâng lemnul aşchiat, putred. Apoi, una se ridică

încet.

Şi flutură spre fetiţa care în scurt timp va fi DISPĂRUTA.

Spune: Vino la mine, copilă.

Şi, înecându-se, Tessie Eastlake îşi spune: E o FEMEIE!

Se scufundă. Şi oare simte mâini încă puţin călduţe,mâinile durduliei ei surori moarte, apucând-o de gambe şitrăgând-o în jos?

Da, sigur că da. Sigur că simte.

A crede înseamnă şi a simţi.

Orice artist vă poate spune asta.

13. EXPOZIŢIA

I

Într-o bună zi, dacă veţi trăi mult şi dacă mecanismul vostru gânditor se va menţine în stare de funcţionare, vă