– Taci din gură, zise el şi niciodată nu auzisem o asemenea răceală în vocea lui. Şi nici în ochi nu i-o văzusem. Tu nu eşti o jigodie, muchacho, aşa că nu te mai comporta ca şi când ai fi una. Poţi să le returnezi încrederea? Poţi să le returnezi obrazul, dacă marele artist debutant pe care l-au promis clienţilor nu-şi face apariţia nici la prelegere, nici la expoziţie?
– Wireman, la expoziţie pot să merg, doar că afurisita aia de prelegere...
– Ei nu ştiu asta! strigă el. Avea o voce al naibii de puternică, şi scoase un adevărat urlet. Elizabeth nu-l băgă
în seamă, însă ciripelele se ridicară în zbor de la marginea apei într-o cortină cafenie. Şi-au format curioasa idee că
poate pe 15 aprilie tu n-o să vii la expoziţie sau că o să-ţi strângi catrafusele şi ei or să rămână cu o serie de camere
goale în timpul perioadei de vârf a sezonului turistic, atunci când de obicei acumulează o treime din venitul lor anual.
– Nu au de ce să creadă asta, am spus, dar faţa îmi zvâcnea ca un muşchi încordat.
– Nu? Tu ce credeai despre genul ăsta de comportament în cealaltă viaţă a ta, amigo? Ce concluzii trăgeai despre un agent de aprovizionare care trebuia să livreze ciment şi apoi îţi trăgea clapa? Sau despre o echipă de instalatori aleşi să facă instalaţia la o bancă nouă şi care nu veneau în prima zi de lucru? Aveai, nu ştiu, mare încredere în astfel de tipi? Le credeai scuzele?
N-am spus nimic.
– Când Dario îţi trimite e-mailuri în care îţi cere ultima părere, nu primeşte niciun răspuns. El şi ceilalţi te sună la telefon şi primesc răspunsuri vagi, cum ar fi „O să mă
gândesc la asta“. Situaţia i-ar pune pe jar dacă tu ai fi Jamie Wyeth sau Dale Chihuly, dar nu eşti. La drept vorbind, tu eşti doar un tip cules de pe stradă. Aşa că ei mă sună pe mine, iar eu fac tot ce-mi stă în putere - în definitiv, sunt agentul tău, futu-i - dar eu nu-s artist, şi nici ei nu sunt, la propriu. Suntem ca o ceată de taximetrişti care încearcă să
moşească un copil.
– Am priceput ideea, am zis.
– Mira-m-aş.
Suspină. Un suspin adânc.
– Spui că ai doar trac din cauza prelegerii şi că de expoziţie o să te ţii.
Sunt sigur că o parte din tine crede asta, dar, amigo, tre'
să spun că am impresia că o altă parte din tine nu are nici-o intenţie să vină la Galeria Scoto pe 15 aprilie.
– Wireman, asta-i pur şi simplu...
– O aiureală? Aşa să fie? Am sunat la Ritz-Carlton şi am întrebat dacă domnul Freemantle a rezervat vreo cameră
pentru mijlocul lui aprilie şi mi s-a răspuns cu un „nu“ mare şi rotund. Aşa că am inspirat adânc şi am luat legătura cu fosta ta soţie. Nu mai figurează în cartea de telefon, dar
agentul tău imobiliar mi-a dat numărul când i-am spus că-i o urgenţă, într-un fel. Şi cât aş zice peşte, aflu că Pam încă
ţine la tine. Că vrea chiar să te sune şi să-ţi spună asta, dar că se teme c-o să-i faci vânt.
Am căscat gura la el.
– Primul lucru pe care l-am stabilit odată trecuţi de introducere este că Pam Freemantle habar nu are de vreo mare expoziţie de artă, de acum în cinci săptămâni, a fostului ei soţ. Al doilea lucru - a dat un telefon cât timp Wireman aştepta pe fir şi rezolva un rebus, beneficiind de curând recăpătata sa vedere - este că fostul ei soţ nici n-a mişcat degetul să închirieze un avion, cel puţin nu de la compania de care ştie ea. Ceea ce ne aduce la discuţia de acum, dacă adânc în sinea sa, Edgar Freemantle n-a hotărât cumva că atunci când va veni momentul o să-şi zică
„dă-o-n mă-sa de treabă“ şi o să se facă una cu pământul -
ca să folosesc o expresie din tinereţea mea irosită.
– Nu, ai înţeles pe dos, am spus, dar cuvintele acestea ieşiră într-un fel monoton ce nu suna deloc convingător.
Doar că toate pregătirile astea mă scot din minţi şi... ştii, tot amân momentul.
Wireman era de neînduplecat. Dacă m-aş fi aflat în boxa martorilor, cred că deja m-aş fi transformat într-o baltă
mică de grăsime şi lacrimi; judecătorul ar fi cerut pauză
pentru a-i permite aprodului fie să mă şteargă cu mopul, fie să mă frece până ce dădeam lustru podelei.
– Pam zice că dacă ai elimina din St Paul clădirile ridicate de Compania Freemantle, oraşul ar arăta ca Des Moines în 1972.
– Pam exagerează.
El nu luă remarca în seamă.
– Ar trebui cumva să cred că un tip care a coordonat o asemenea lucrare nu se poate ocupa de nişte bilete de avion şi vreo şase camere de hotel? Mai ales când s-ar putea adresa unui personal de birou care ar fi categoric bucuros să primească vorbă de la el?
– Ei nu... eu nu... ei pur şi simplu nu pot...
– Începi să te enervezi?
– Nu.
Dar aşa era. Vechea furie se întorsese, aşteptând să ridice glasul până ce ar fi strigat la fel de tare ca Axl Rose la The Bone. Am dus degetele la un punct deasupra ochiului drept, unde începea să se formeze o migrenă. Astăzi puteam să
