– Te cred pe cuvânt.

Bariera din partea noastră a podului mobil se ridică şi Jack conduse maşina pe Duma Key.

M-am uitat la coşuleţul roşu de picnic pe care îl desenasem - doar că bănuiam că unul de genul acesta, cu pereţi de răchită, se numea coşniţă - şi m-am întrebat de ce mi se părea atât de familiar. Apoi mi-am dat seama că nu era întru totul aşa. Familiare îmi erau cuvintele. Caută

coşuleţul de picnic al lui Nan Nu-ştiu-cum, spusese Elizabeth în seara în care l-am adus pe Wireman de la Sarasota Memorial. Ultima seară în care o văzusem compos mentis, îmi dădeam seama acum. E în pod. E roşu. Şi: O

să-l găseşti, sunt sigură. Şi: Toate sunt în el. Numai că

atunci când o întrebasem despre ce vorbeşte, nu-mi putuse spune. Alunecase în inconştienţă. E în pod. E roşu.

– Sigur că este, am spus. Totul este aşa.

– Ce, Edgar?

– Nimic, am rostit, uitându-mă la pixul furat. Gândeam doar cu voce tare.

V

Fata şi corabia nr. 8 - ultimul tablou din serie, eram aproape sigur - de fapt era terminat, dar am rămas apreciativ cu privirea la el în ultima lumină a zilei, fără

cămaşă pe mine şi cu The Bone cântând zgomotos

„Copperhead Road“. Lucrasem la el mai mult decât la celelalte - ajunsesem să înţeleg că, în multe feluri, le însuma cumva pe celelalte - şi era neliniştitor. Din cauza aceasta îl acopeream cu o bucată de pânză la capătul fiecărei şedinţe. Acum, privindu-l cu ceea ce speram că

este un ochi străin, mi-am dat seama că „neliniştitor“

probabil că nu e cuvântul potrivit; lucrarea aia era al naibii de înfiorătoare. Privind-o parcă aş fi privit o minte care gândeşte prin derivaţie.

Şi poate că niciodată nu avea să fie complet terminat. În mod sigur mai era încă loc pentru un coşuleţ roşu de picnic.

Îl puteam agăţa pe bompresul lui Perse. La naiba, de ce nu?

Blestemăţia aia era şi aşa ticsită de figuri şi detalii, întotdeauna mai este loc pentru încă un amănunt.

Tocmai întindeam spre el o pensulă plină de ceea ce ar fi putut fi sânge, când sună telefonul. Am fost cât pe ce să-l las să sune - cu siguranţă aş fi făcut asta, dacă m-aş fi aflat într-o transă creativă - dar nu l-am lăsat. Coşuleţul de picnic trebuia să fie doar un punct de graţie, şi deja adăugasem altele. Am pus pensula înapoi şi am ridicat receptorul. Era Wireman şi părea surescitat.

– A avut o perioadă de luciditate la sfârşitul după-amiezii ăsteia, Edgar! Poate că nu înseamnă nimic - încerc să nu mă las purtat de speranţe - dar am mai văzut aşa ceva. Mai întâi un interval de luciditate, apoi altul, apoi altul, apoi încep să se unească şi ea îşi revine în simţiri, cel puţin o vreme.

– Ştie cine este? Unde se află?

– Acum nu, dar o jumătate de oră sau pe acolo, începând cam de pe la cinci treizeci, ştia toate astea şi ştia şi cine sunt eu. Ascută aici, muchacho - şi-a aprins singură ţigara, fir-ar să fie!

– O să am grijă să-i comunic asta chirurgului-şef, am spus, dar eram căzut pe gânduri. Cinci treizeci. Cam pe când eu şi Jack aşteptam să coboare podul mobil. Cam pe când simţisem imboldul de a desena.

– A mai vrut ceva în afară de ţigară?

– A cerut de mâncare. Dar înainte de asta, a cerut să

meargă la Satul de Porţelan. Îşi voia porţelanurile, Edgar!

Ştii cât a trecut de când n-a mai vrut asta?

Chiar ştiam. Şi-mi făcea plăcere să-l aud surescitat datorită ei.

– A început însă să i se tulbure mintea când am ajuns cu ea acolo. S-a uitat în jur şi m-a întrebat unde este Percy. A spus că-l vrea pe Percy, că Percy trebuie să intre în cutia de biscuiţi.

M-am uitat la tabloul meu. La corabia mea. Acum era a mea, sigur că da. Perse al meu. Mi-am lins buzele, care mi se părură pe dată uscate ca iasca. Aşa cum mi se păruseră

întotdeauna după ce m-am trezit de pe urma accidentului.

Când, uneori, nu-mi puteam aduce aminte cine sunt. Ştiţi ce-i straniu? Să-ţi aminteşti de când ai uitat. E ca şi când te-ai uita într-un culoar al oglinzilor.

– Care dintre figurine e Percy?

– Al naibii să fiu dacă ştiu. Când vrea să arunc cutia de biscuiţi în iazul cu peştişori aurii, insistă mereu să pună o

fetiţă de porţelan înăuntru. De obicei, ciobăniţă cu faţa ciobită.

– A mai spus ceva?

– A vrut de mâncare, ţi-am zis. Supă de roşii. Şi piersici.

Deja nu se mai uita la porţelanuri, şi începea să-şi piardă iar concentrarea.

Oare îşi pierdea concentrarea pentru că Percy nu era acolo? Sau Perse? Poate... dar dacă avusese vreodată o corabie de porţelan, eu n-o văzusem. Mi-am spus - nu pentru prima dată - că Perse e un cuvânt ciudat. Nu puteai avea încredere în el. Se schimba întruna.

Wireman spuse:

– La un moment dat, mi-a zis că masa se scurge.

– Şi aşa era?

Urmă o scurtă pauză. Apoi el spuse, nu foarte vesel:

– Te amuzi acum pe socoteala lui Wireman, mi amigo?

– Nu, sunt curios. Ce a spus? Exact.

– Doar asta. „Masa se scurge.“ Dar porţelanurile sunt pe o masă-masă, cum ştii bine, nu pe o masă-de-apă.

– Calmează-te. Nu-ţi pierde gândurile bune.

– Încerc să n-o fac, dar trebuie să spun că pari puţin dus cu pluta, Edster.

– Nu-mi spune Edster, sună ca un Ford de colecţie. I-ai adus supă şi ea era... cum? Din nou cu minţile aiurea?

– Cam aşa, da. Spărsese de podea două figurine de porţelan - un cal şi o călăreaţă de rodeo.