Nu-mi amintesc precis când am încetat să fiu eu cel care picta... şi nici în ziua de azi nu sunt sigur dacă am încetat măcar să fiu eu; poate si, poate no. Ştiu doar că la un moment dat m-am uitat în jos şi mi-am văzut braţul drept în ultimele irizaţii ale soarelui şi-n scăpărările ocazionale ale fulgerului. Ciotul era tuciuriu, restul - alb ca varul. Muşchii atârnau moi şi inerţi. Nu se vedea nici-o cicatrice, nici-o sutură în afara liniei care despărţea bronzul pielii de alb, dar mai jos de ea senzaţia de furnicătură era ca un foc mocnit. Apoi fulgerul scapără din nou şi braţul dispăru, nu existase nici-o clipă - nu pe Duma Key, cel puţin - însă
furnicătura tot se simţea, se simţea atât de tare, că-ţi venea să muşti din ceva cu dinţii.
M-am întors la pânză şi chiar în clipa aceea furnicătura se revărsă într-acolo ca apa vărsată dintr-o ploscă, şi mă
cuprinse frenezia. Furtuna se avântă asupra insulei odată
cu lăsatul întunericului, iar eu m-am gândit la unele reprezentaţii de circ în care un tip legat la ochi aruncă
pumnale spre o fetişcană frumuşică legată cu picioarele depărtate pe o platformă de lemn care se învârte, şi cred că
am râs, pentru că eu pictam legat la ochi, sau pe aproape.
Din când în când, fulgerul scapără şi Wireman apărea din întuneric, Wireman la douăzeci şi cinci de ani, Wireman înainte de Julia, înainte de Esmeralda, înainte de la loteria.
Câştig eu, câştigi şi tu.
Un fulger puternic îmi lumină fereastra într-un alb-purpuriu şi o pală zdravănă de vânt aduse acea descărcare electrică
dinspre golf, aruncând ploaia în geam atât de tare, că am crezut (în partea de minte capabilă încă de gânduri coerente) că sticla se va sparge cu siguranţă. Un întreg depozit de muniţie explodă direct deasupra mea. Iar sub mine murmurul scoicilor devenise cleveteala lucrurilor moarte spunându-şi secrete pe voci de oase. Cum de nu auzisem până atunci asta? Lucruri moarte, da! O corabie venise aici, o corabie a morţilor cu vele putrede, şi descărcase cadavre vii. Acestea se aflau sub casa mea, iar furtuna le adusese la viaţă. Le puteam vedea croindu-şi îndârjite drum prin osuarul scoicilor, arătări palid-amorfe cu păr verde şi ochi de pescăruş, târându-se una peste cealaltă în întuneric şi vorbind, vorbind, vorbind. Da! Pentru că aveau multe să-şi spună, şi cine ştie când avea să vină
următoarea furtună ca să le aducă din nou la viaţă?
Totuşi, eu pictam neabătut. O făceam cu groază şi pe întuneric, mâna mea mişcându-se sus şi jos, aşa încât, pentru o vreme, mi s-a părut că dirijez de-a dreptul furtuna.
Nu m-aş fi putut opri. Şi la un moment dat, Wireman priveşte spre vest a fost gata. Aşa-mi spunea braţul drept.
Mi-am iscălit iniţialele - EF - în colţul din stânga jos, după
care am rupt pensula în două, folosind pentru asta ambele mâini. Bucăţile le-am aruncat pe jos. M-am îndepărtat împleticit de şevalet, strigând înlăuntrul meu puterii care mă stăpânea să înceteze. Şi avea s-o facă; fără doar şi poate, avea s-o facă; tabloul era terminat şi, fără doar şi poate, acum avea să înceteze.
M-am dus în capul scărilor şi m-am uitat în jos, iar acolo, la baza lor, erau două siluete mici de pe care se scurgea apa.
Mi-am spus: Măr, portocal. Mi-am spus: Câştig eu, câştigi şi tu. Apoi fulgerul scapără şi am văzut două fetiţe cam de şase ani, fără-ndoială gemene şi fără-ndoială surorile înecate ale lui Elizabeth Eastlake. Purtau rochiţe lipite de
corpuri. Părul le era lipit şi el de obraji. Chipurile lor erau două orori palide.
Ştiam de unde veniseră. Se târâseră afară de sub scoici.
Porniră pe scări în sus către mine, mână-n mână. Tunetul explodă la un kilometru deasupra mea. Am încercat să
strig. N-am reuşit. Mi-am spus: Nu văd asta. Mi-am spus: Ba o văd.
– O să reuşesc, zise una dintre fetiţe. Vorbi pe vocea scoicilor.
– Era roşu, spuse cealaltă. Vorbi pe vocea scoicilor.
Erau la jumătatea scărilor acum. Căpşoarele lor nu erau mai mult de două tigve cu păr ud scurs pe umeri.
– Şezi în scum, ziseră la unison, ca două fetiţe care recită
un cântecel pentru sărit coarda... Însă vorbiră pe vocea scoicilor. Şezi în tăciun.
Întinseră spre mine degete teribile, ca burta unui peşte.
Am leşinat în capul scărilor.
XX
Telefonul suna. Pentru mine, aceea a fost Iarna Telefoanelor.
Am deschis ochii şi am dibuit după veioza de lângă pat, dorindu-mi numaidecât lumină, pentru că tocmai avusesem cel mai urât coşmar din viaţa mea. În loc să dea peste veioză, degetele mele dădură de un perete. În clipa aceea, am fost conştient că-mi ţineam capul într-un unghi ciudat, dureros, chiar lângă acel perete. Tunetul hurui - dar îndepărtat şi îmbufnat; tunetul era acum pe ducă - şi asta îmi ajunse pentru a-mi aduce totul în minte cu o claritate dureroasă, înspăimântătoare. Nu mă aflam în pat. Mă aflam în Micul Roz. Leşinasem pentru că...
Pe dată, am deschis larg ochii. Stăteam cu fundul pe palier şi cu picioarele pe scări în jos. M-am gândit la cele două
fetiţe înecate - nu, a fost mai mult, a fost o clipă de totală şi
strălucitoare aducere aminte - şi am sărit în picioare fără
să-mi simt câtuşi de puţin şoldul rănit. Eram concentrat complet asupra celor trei comutatoare din capul scărilor, dar chiar în timp ce degetele mele le găsiră, mi-am spus: N-o să funcţioneze, furtuna va fi provocat o pană de curent.
Dar funcţionară, izgonind întunericul din studio şi din casa scărilor. Am trăit un moment neplăcut când am văzut nisip şi apă la baza scărilor, însă lumina ajungea destul de departe încât să-mi permită să văd că uşa din faţă fusese deschisă de vânt.
Cu siguranţă vântul o deschisese.
În living, telefonul tăcu şi robotul se cuplă. Vocea mea înregistrată îl invită pe apelant să lase un mesaj după
semnalul sonor. Apelantul era Wireman.
