Îşi însemnă locul în carte şi se ridică în picioare îndată ce mă văzu.

– Minunată alegere pentru statul ăsta, am observat, înclinând din cap spre cartea pe a cărei copertă se vedea un tont cu ochi căscaţi, emblema seriei.

– Trebuie să-mi aleg o carieră cândva, zise el, iar după

cum te mişti în ultima vreme, nu cred că slujba asta o să

mai dureze mult.

– Nu mă grăbi, l-am avertizat, pipăind în buzunar ca să mă

asigur că am sticluţa cu aspirină. O aveam.

– La drept vorbind, zise Jack, exact asta am să fac.

– Trebuie să ajungi undeva? am întrebat, şontâcăind pe trotuarul de ciment alături de el în bătaia soarelui. Căldura

era zăpuşitoare. Există primăvară pe costa de vest a Floridei, dar nu stă decât pentru o ceaşcă de cafea înainte să pornească spre nord, unde are mai mult de lucru.

– Nu, dar tu ai o întâlnire la ora patru cu doctorul Hadlock în Sarasota. Cred că reuşim să ajungem la fix, dacă traficul e bun cu noi.

L-am oprit, punându-i mâna pe umăr.

– Doctorul lui Elizabeth? Despre ce vorbeşti?

– Pentru o consultaţie. Circulă vorba în sat că ai amânat momentul, şefu'.

– Wireman a făcut asta, am murmurat şi mi-am trecut mâna prin păr. Wireman, duşmanul doctorilor. N-o să i-o iert niciodată. Îmi eşti martor, Jack, niciodată n-o să-i...

– Nu, m-a avertizat c-o să spui asta, rosti Jack. Mă trase pentru a mă pune iar în mişcare. Haide, haide, n-o să

evităm ora de vârf dacă nu plimbăm imediat ursul.

– Cine? Dacă nu Wireman a făcut programarea, atunci cine?

– Celălalt prieten al tău. Tipu' mare şi negru. Mamă, ce-mi place de el, e absolut bengos.

Ajunseserăm la Malibu şi Jack deschise portiera pasagerului pentru mine, dar un moment am rămas pur şi simplu locului privindu-l ca trăsnit.

– Kamen?

– Da. El şi doctorul Hadlock au discutat la recepţia de după

prelegere, şi doctorul Kamen a amintit întâmplător că este îngrijorat că încă nu ţi-ai făcut controlul pe care ai promis că-l faci. Doctorul Hadlock s-a oferit să ţi-l facă el.

– S-a oferit, am repetat.

Jack aprobă din cap, zâmbind în lumina puternică a soarelui de Florida. Imposibil de tânăr, cu un exemplar galben-canar al Ştiinţei mortuare pentru tonţi la subsuoară.

– Hadlock i-a spus doctorului Kamen că nu pot permite să

se întâmple ceva unui atât de important talent nou-descoperit. Şi, ţin să adaug, sunt de acord cu el.

– Mersi puţin de tot, Jack. El râse.

– Eşti de pomină, Edgar.

– Pot presupune că sunt şi eu bengos?

– Mda, eşti un bengos la puterea a zecea. Urcă, şi hai să

traversăm podul cât încă mai putem.

Din întâmplare, am ajuns la biroul de pe Beneva Road al doctorului Hadlock exact la ţanc. Teorema Sălii de Aşteptare a lui Freemantle afirmă că trebuie să adaugi treizeci de minute la timpul rezervat pentru o programare ca să ajungi la momentul potrivit, dar în cazul de faţă am fost plăcut surprins. Recepţionera îmi strigă numele doar la şi zece şi mă introduse într-o veselă sală de consultaţii, unde un afiş din stânga mea înfăţişa o inimă înecată în grăsime şi altul din dreapta arăta un plămân carbonizat, parcă. Tabelul pentru control oftalmologie din faţă a fost o uşurare, chiar dacă dincolo de al şaselea rând nu mai desluşeam nimic.

Veni o asistentă, îmi vârî un termometru sub limbă, îmi luă

pulsul, îmi înfăşură pe braţ o manşetă de măsurare a tensiunii arteriale, o umflă şi studie valorile. Când am întrebat-o cum stau la capitolul ăsta, ea zâmbi oficial şi spuse:

– Ai trecut testul.

Apoi îmi luă sânge. După aceea m-am retras la toaletă cu un păhărel de plastic, trimiţându-i lui Kamen gânduri negre în timp ce-mi desfăceam fermoarul. Un om cu un singur braţ poate da o probă de urină, dar riscul de accidente este mult sporit.

Când m-am întors în sala de consultaţii, asistenta plecase.

Lăsase un dosar cu numele meu pe el. Lângă dosar era un pix roşu. Prin ciotul mâinii îmi trecu un junghi. Fără să mă

gândesc ce fac, am luat pixul şi l-am vârât în buzunarul pantalonilor. În buzunarul cămăşii aveam un Bic albastru. L-am scos şi l-am pus acolo unde fusese pixul roşu.

Şi ce-o să spui când se întoarse asistenta? m-am întrebat.

Că Zâna Pixurilor a venit şi a hotărât să facă un schimb?

Înainte să apuc să răspund la întrebare - sau să mă

gândesc de ce furasem pixul roşu - Gene Hadlock intră şi-mi întinse mâna. Mâna sa stângă... care, în cazul meu, era mâna cuvenită. Am descoperit că-mi place mai mult de el fără să-l aibă pe Principe alături, neurologul cu bărbuţă.

Avea în jur de şaizeci de ani, era puţin durduliu, cu o mustaţă albă din acelea „periuţă“ şi o atitudine profesională plăcută. Mă puse să mă dezbrac la chiloţi şi-mi examina destul de mult piciorul drept şi coastele. Mă

înghionti în mai multe locuri, interesându-se cât de mare e durerea pe care o simt. Mă întrebă ce analgezice iau şi păru surprins când i-am spus că-mi ajunge aspirina.

– O să-ţi examinez ciotul, zise el. Eşti de acord?

– Da. Numai să nu fii dur.

– O să fac tot ce pot.

Am stat cu mâna stângă pe coapsa stângă goală, uitându-mă la tabelul oftalmologie în timp ce el mă prinse de umăr cu o mână şi cu cealaltă, făcută căuş, mă apucă de ciot. Al şaptelea rând pe tabel părea a fi AGODSED. Un zeu a zis ce? m-am întrebat. 11