Dario mă privi cu o sprânceană ridicată, de parcă aş fi făcut o glumă.
– Singura persoană din lume care acum e familiarizată cu opera ta, spuse el. Tu.
Am rămas gură-cască.
– Nu pot să ţin o prelegere! Nu ştiu nimic despre artă!
Făcu un gest amplu spre tablouri - tablouri pe care Jack şi alţi doi angajaţi cu jumătate de normă de la Scoto aveau să
le împacheteze şi să le transporte la Sarasota săptămâna viitoare. Aveau să rămână împachetate, presupuneam, în depozitul din spatele galeriei, până la vernisaj.
– Acestea te contrazic, prietene.
– Dario, oamenii ăia sunt cunoscători! Au urmat cursuri!
Pun pariu că mulţi dintre ei au absolvit artele plastice, pentru numele lui Cristos! Ce vrei să fac, să stau acolo în faţa lor şi să fac o figură de prost?“
– Cam asta făcea şi Jackson Pollock când vorbea despre opera lui. Deseori, beat fiind. Şi asta l-a îmbogăţit.
Dario veni la mine şi mă luă de ciotul braţului. Asta m-a impresionat. Foarte puţini oameni ar atinge ciotul unui membru; e ca şi când ar crede, adânc în sinea lor, că
amputarea poate fi contagioasă.
– Ascultă, prietene, ăştia-s oameni importanţi. Nu doar pentru că au bani, ci pentru că îi interesează artiştii debutanţi şi fiecare dintre ei cunoaşte alţi trei cu interese comune. După prelegere - prelegerea ta - vor începe discuţiile.
Genul de discuţii care aproape întotdeauna se transformă
în chestia aceea magică numită „rumoare“.
Făcu o pauză, jucându-se cu breteaua aparatului foto şi surâzând timid.
– Nu trebuie decât să vorbeşti despre cum ai început şi despre cum ai crescut...
– Dario, dar eu nu ştiu cum am crescut!
– Atunci, spune asta. Spune orice! Doar eşti artist, Dumnezeule mare!
Am lăsat-o aşa. Ameninţătoarea prelegere mi se părea încă îndepărtată, şi voiam ca Dario să mă lase singur.
Voiam să deschid radioul, să iau cearşaful de peste tabloul de pe şevalet şi să mă întorc la Wireman priveşte spre vest.
Vreţi să aflaţi adevărul gol-goluţ? Tabloul nu mai ţinea de cine ştie ce ipotetic truc magic. Acum era el însuşi trucul magic. Devenisem foarte egoist în privinţa lui, şi orice ar fi putut urma - un interviu promis cu Mary Ire, prelegerea, expoziţia în sine - părea să fie nu înaintea mea, ci cumva mult deasupra mea. Aşa cum trebuie să li se pară peştilor ploaia care cade pe luciul golfului.
În cursul acelei prime săptămâni din martie, totul s-a rezumat la lumina zilei. Nu la lumina apusului, ci a zilei. La cum umplea Micul Roz şi părea să-l ridice. Săptămâna aceea s-a rezumat la muzica de la radio, la orice cântat de Allman Brothers, Molly Hatchet, Foghat. S-a rezumat la..
Cale începând „Call Me the Breeze“, spunând „Iată o altă
piesă rock-and-roll veche, dar nemuritoare; târşâiţi-vă paşii
până pe Broadway“, şi la cum, atunci când închideam radioul şi-mi curăţăm pensulele, auzeam scoicile sub casă.
S-a rezumat la faţa fantomatică pe care am văzut-o, cea aparţinând unui tânăr care încă nu văzuse priveliştea de pe Duma Key. Era un cântec - cred că de Paul Simon - care conţinea versul: De n-aş fi iubit nicicând, nicicând n-aş fi plâns. Asta era faţa lui. Nu era o faţă reală, nu întru totul reală, însă eu o făceam să fie reală. Prindea contur în jurul creierului care plutea pe apa golfului. Nu-mi mai trebuiau fotografii, deoarece era o faţă cunoscută mie. Asta era o amintire.
XVIII
Ziua de 4 martie a fost o zi toridă de dimineaţă până
seară, însă nu m-am sinchisit să pornesc aerul condiţionat.
Am pictat doar într-o pereche de pantaloni scurţi, cu sudoarea şiroindu-mi pe faţă şi pe coaste. Telefonul sună
de două ori. Prima dată a fost Wireman.
– Nu te-am mai văzut prin părţile astea în ultima vreme, Edgar. Vii la cină?
– Cred că o să refuz, Wireman. Mersi.
– Pictezi sau te-ai săturat de tovărăşia noastră aici, la El Palacio? Sau amândouă?
– E valabilă doar partea cu pictura. Aproape am terminat.
S-a schimbat ceva la departamentul vizual?
– Becul stâng e tot ars, dar am cumpărat un petic pentru el şi când îl port, pot citi cu ochiul drept până şi cincisprezece minute o dată. E un mare pas înainte, şi cred că-ţi sunt dator pentru asta.
– Nu ştiu dacă e aşa, am spus. Nu e la fel ca în cazul tabloului cu Candy Brown şi Tina Garibaldi pe care l-am făcut. Sau cu soţia mea şi cu... prietenii ei, la o adică. De data asta nu e niciun bum. Ştii la ce mă refer când spun bum?
– Da, muchacho.
