– Chiar aşa? Am simţit un fior de îngrijorare. De ce?

– Păi, i-a luat aproape toată ziua să ajungă aici şi a zis că

el şi budele din avion nu se înţeleg prea bine. Jack rânji. I-a spus lui Wireman c-a ţinut ceva în el toată ziulica şi c-ar cam vrea să scape de povară în linişte şi pace.

Am izbucnit în râs. Dar eram şi mişcat. Nu putea fi uşor pentru un om de dimensiunea lui Kamen să călătorească în comun... iar acum, că mă gândeam cu adevărat la această

chestiune, mi se părea de-a dreptul imposibil pentru el să

folosească o toaletă din aceea strâmtă din avion. Să stea în picioare şi să facă treaba mică? Poate. Dar nu şi să stea jos.

Pur şi simplu n-ar fi încăput.

– În orice caz, Wireman a fost de părere că domnul Kamen merită un moment de respiro. A spus că veţi înţelege.

– Da, înţeleg, am replicat şi i-am făcut semn Juanitei să se apropie. Arăta prea stingheră stând acolo singură în, probabil, cele mai bune haine ale ei, în timp ce vulturii culturali forfoteau în jurul său. Am strâns-o în braţe şi ea mi-a zâmbit în sus. Şi tocmai când în sfârşit am reuşit s-o conving să ia un pahar de şampanie (felul în care am folosit cuvântul pequeno pentru „mic“ o făcu să chicotească, drept pentru care am presupus că nu e chiar cel mai potrivit), Wireman şi Kamen - cel din urmă ţinând în continuare cutia de cadou în mână - intrară. Kamen se lumină la faţă

văzându-mă, iar asta mă bucură mai mult decât o serie de aplauze susţinute, fie chiar şi cu publicul stând în picioare.

Am luat un pahar de şampanie de pe o tavă, am străbătut mulţimea şi i l-am înmânat. Apoi mi-am strecurat braţul cât mai mult pe după mijlocul său şi l-am îmbrăţişat. El m-a strâns la rândul lui în braţe suficient de tare cât să-mi pună

pe jar coastele încă fragile.

– Edgar, arăţi splendid. Mă bucur atât de tare! Dumnezeu e bun, prietene. Dumnezeu e bun.

– La fel şi tu, am rostit. Cum de ai venit în Sarasota?

Wireman te-a chemat? M-am întors spre al meu compadre, cel cu umbrela dungată. Tu ai fost, aşa-i? Ai sunat şi l-ai întrebat pe Kamen dacă nu vrea să fie Oaspetele Misterios la prelegerea mea.

Wireman clătină din cap.

– Eu am sunat-o pe Pam. Eram cuprins de panică, muchacho, pentru că vedeam limpede că evenimentul ăsta te bagă în sperieţi. Ea a spus că, după accident, ai plecat urechea la doctorul Kamen atunci când nu mai plecai urechea la nimeni. Aşa că l-am sunat. N-am crezut nici-o clipă că va veni, anunţat fiind atât de târziu, dar... iată-l aici.

– Nu doar că sunt aici, dar ţi-am adus un cadou de la fiicele tale, zise el şi-mi dădu cutia. Deşi va trebui să te mulţumeşti cu ce aveam pe acasă, pentru că n-am avut timp de cumpărături. Mă tem că vei fi dezamăgit.

Am ştiut imediat care era cadoul, şi mi s-a uscat gura. Cu toate acestea, am strâns cutia sub ciotul braţului, am tras de panglică şi am rupt hârtia. Nici n-am observat când Juanita a luat-o de la mine. Înăuntru se afla o cutie de carton îngustă care mi se părea că arată ca un sicriu de copil. Desigur. Cum altfel să arate? Pe capac erau imprimate cuvintele FABRICAT ÎN REPUBLICA DOMINICANĂ.

– Grozav, doctore, zise Wireman.

– N-am avut timp de ceva mai frumos, mă tem, se scuză

Kamen.

Vocile lor păreau să vină de la mare depărtare. Juanita luă

capacul de pe cutie. Şi atunci Reba se uită în sus la mine, de data aceasta în rochiţă roşie şi nu albastră, însă bulinele erau neschimbate; la fel şi pantofiorii Mary Jane lucioşi şi negri, artificialul păr roşcat şi ochii albaştri care spuneau Ooo, om rău ce eşti! Stau aici înăuntru de o groază de timp!

Tot de la mare depărtare, Kamen spunea:

– Cea care m-a sunat şi mi-a vândut pontul cu păpuşa a fost Ilse. Asta după ce ea şi sora ei au vorbit la telefon.

Sigur că a fost Ilse, mi-am spus. Eram conştient de murmurul neîntrerupt al discuţiilor în galerie, ca sunetul scoicilor sub Marele Roz. Zâmbetul meu care spunea O, Doamne, ce frumos îmi era încă lipit pe buze, dar dacă

cineva m-ar fi înghiontit în spate, aş fi strigat. Ilse e cea care a fost pe Duma Key. Cea care a străbătut drumul care trece pe lângă El Palacio.

Oricât de perspicace ar fi fost, nu cred că doctorul bănuia că ar fi fost vreo problemă la mijloc - dar, sigur, el călătorise toată ziua şi nu era în cea mai bună formă.

Wireman, pe de altă parte, se uita la mine cu capul înclinat pe o parte şi încruntat. Cred că Wireman mă cunoştea mai bine decât mă cunoscuse vreodată doctorul Kamen.

– Ştia că ai deja una, zise Kamen. Era de părere că dacă

vei avea două, îţi vei aminti de ambele tale fiice, iar Melinda a fost de acord. Dar, desigur, eu n-am decât Lucy din astea.

– Lucy? întrebă Wireman, luând păpuşa.

Picioruşele ei rozalii, pline de cârpe, se bălăngăniră. Ochii ei goi se holbau.

– Seamănă cu Luciile Ball, nu crezi? Le dăruiesc unora dintre pacienţii mei, care, sigur că da, le botează cum poftesc. Tu cum ai botezat-o pe a ta, Edgar?

Pentru un moment, vechea pâclă îmi coborî peste creier şi mi-am spus Rhonda Robin Rachel, şezi în amic, şezi în pretin, şezi în SCUMU' acela futut. Apoi mi-am spus: Era ROŞU.

– Reba, am zis. Exact ca pe cântăreaţa de country.

– Şi o mai ai? întrebă Kamen. Ilse a spus că o mai ai.

– O, da, am aprobat, şi mi-am amintit de Wireman vorbind despre Powerball, cum poţi închide ochii şi să auzi cifrele găsindu-şi locul: Clic şi clic şi clic. Mi se părea că le aud acum. În noaptea în care terminasem Wireman priveşte spre vest, primisem musafiri la Marele Roz, mici refugiate căutând adăpost din calea furtunii. Surorile înecate ale lui Elizabeth, Tessie şi Laura Eastlake. Acum urma să am iarăşi gemene la Marele Roz, şi de ce?

Pentru că ceva îşi întinsese tentaculele, uite de ce. Ceva îşi întinsese tentaculele şi vârâse ideea în capul fiicei mele.

Asta era următorul clic al roţii, următoarea minge de ping-pong care sărea din coş.

– Edgar? întrebă Wireman. Te simţi bine, muchacho?

– Da, am spus şi am zâmbit.

Lumea îşi revenea încet la normal, cu toată lumina şi culorile ei. M-am convins să iau păpuşa de la Juanita, care se uita nedumerită la ea. Nu mi-a fost uşor s-o fac, dar am izbutit.

– Mulţumesc, doctore Kamen. Xander. El ridică din umeri şi depărta mâinile.

– Mulţumeşte-le fetelor tale, lui Ilse în special.

– Aşa o să fac. Cine mai vrea un pahar de şampanie? Toţi mai voiau. Am pus noua mea păpuşă înapoi în cutia ei, promiţându-mi două lucruri. Unul era că niciuna dintre

fiicele mele nu va şti vreodată ce tare mă speriase să văd afurisenia aia. Cealaltă promisiunea era că ştiam două

surori - două surori în viaţă - care nu aveau niciodată, în ruptul capului, să pună piciorul pe Duma Key amândouă

deodată. Sau separat, dacă-mi stătea în puteri.