– Prietenul meu Wireman aşa crede. Artistul ciung şi toate alea.
– Dar eşti pur şi simplu bun, tati!
I-am mulţumit, apoi am trecut la Carson Jones. Am întrebat ce veşti are de la el.
– E bine, zise ea.
– Serios?
– Sigur, de ce?
– Nu ştiu. Mi s-a părut doar că am auzit puţină îndoială în vocea ta.
Râse cu mâhnire.
– Mă cunoşti prea bine. Chestia e că au sala plină oriunde se duc acum - începe să umble vorba. Turneul trebuia să se termine pe 15 mai, pentru că patru dintre cântăreţi au alte obligaţii, dar agentul lor a găsit alţi trei. Iar Bridget Andreisson, care începe să devină o adevărată vedetă, i-a convins că decaleze începutul perioadei ei de suplinitoare de pastor în Arizona.
Ceea ce a fost un mare noroc.
Vocea i se aplatiza când rosti acestea din urmă şi deveni vocea unei femei adulte de care nu aveam ştiinţă.
– Aşa că, în loc să se termine la mijlocul lui mai, turneul a fost prelungit până la sfârşitul lui iunie, cu concerte în Midwest şi o reprezentaţie finală la
Cow Palace în San Francisco. Asta da lovitură, hă?
Aceasta era expresia mea, folosită când Illy şi Lin erau mici şi susţineau ceea ce ele numeau „super-spectacole de balet“ în garaj, dar nu-mi aminteam s-o fi folosit vreodată
pe tonul acela trist, nu-tocmai-sarcastic.
– Te îngrijorează relaţia dintre băiatul tău şi această
Bridget?
– Nu! zise ea pripit şi râse. El spune că are o voce minunată şi că e norocos să cânte cu ea - acum au două
cântece - dar că e superficială şi înţepată. Pe deasupra, i-ar plăcea dacă fata ar mânca nişte mentosane înainte ca el să
trebuiască, ştii tu, să bea împreună cu ea un pahar de lapte.
Am aşteptat.
– Bine, făcu Ilse într-un târziu.
– Bine, ce?
– Bine, mă îngrijorează. O pauză. Puţin, pentru că e cu ea în autocar zi de zi şi pe scenă seară de sară, iar eu sunt aici. O altă pauză lungă. Apoi: Şi nu e acelaşi când vorbesc cu el la telefon. Aproape... dar nu acelaşi.
– S-ar putea să-ţi joace feste imaginaţia.
– Da. S-ar putea. Şi în orice caz, dacă se petrece ceva - nu se petrece nimic, sunt sigură de asta - dar dacă se petrece, mai bine să fie acum decât după... ştii tu, decât după ce ne...
– Da, am spus, gândindu-mă că asta era o dovadă atât de pregnantă de maturitate, că durea. Mi-am amintit când găsisem poza lor la acea dugheană de pe marginea drumului, ţinându-se în braţe, şi la cum o atinsesem cu braţul drept lipsă. Cum apoi am dat fuga în Micul Roz cu Reba strânsă între ciotul braţului şi coastele din partea dreaptă. Trecuse mult timp de atunci, aşa mi se părea. Te iubesc, doflecel! „Zâmbăreţul“ scrisesem, dar desenul pe care îl făcusem în ziua aceea cu creioanele mele colorate Venus (şi ele mi se păreau de domeniul trecutului îndepărtat) lua cumva în râs ideea unei durabile iubiri: fetiţa în rochiţă de tenis, uitându-se peste golful necuprins.
Mingi de tenis de jur împrejurul picioarelor ei. Alte mingi plutind pe valurile fluxului.
Fata aceea fusese Reba, dar fusese şi Ilse, şi... cine ştie?
Elizabeth Eastlake?
Ideea veni din senin, dar mi se părea plauzibilă.
Apa curge mai repede acum, spusese Elizabeth. Imediat ajunge la praguri. Simţi asta?
O simţeam.
– Tati, eşti acolo?
– Da, am spus din nou. Scumpa mea, ai grijă de tine, bine?
Şi încearcă să nu te laşi prea tare purtată de val. Prietenul meu de aici spune că până la urmă ne depăşim îngrijorările.
Am cam început să cred în asta.
– Tu întotdeauna mă faci să mă simt mai bine, spuse ea.
De aia te-am sunat. Te iubesc, tati.
– Şi eu te iubesc.
