– I-am cerut lui Jack să pună o bandă de alergare la etaj, aia e nouă. Ai mai fost pe aici, să înţeleg?
Îmi oferi un surâs enigmatic.
– Cu toţii am mai fost pe aici, amigo - locul ăsta stârneşte pasiuni mai mari ca fotbalul profesionist. Peter Straub, circa 1985.
– Nu înţeleg.
– Lucrez pentru domnişoara Eastlake deja cam de şaisprezece luni, cu o scurtă şi incomodă abatere la St Pete când insulele au fost evacuate din calea uraganului Frank.
În orice caz, ultimii oameni care au închiriat Salmon Point -
scuză-mă, Marele Roz - au stat doar două săptămâni din
cele opt, cât era perioada de închiriere, după care s-au dus în plata Domnului. Fie nu le-a plăcut casa, fie casa nu i-a plăcut pe ei.
Wireman ridică mâini de fantomă deasupra capului şi făcu paşi mari, tărăgănaţi, de fantomă, pe covorul albastru-pal din living. Efectul fu în mare parte stricat de cămaşa sa, care era imprimată cu păsări şi flori tropicale.
– După aceea, orice s-ar fi plimbat prin Marele Roz... s-a plimbat în singurătate!
– Shirley Jackson, am spus. Circa nu ştiu cât.
– Mda. Oricum, Wireman sublinia o idee, sau încerca asta.
Marele Roz ATUNCI!
Făcu un gest amplu cu braţele, de cuprindere a întregului spaţiu.
– Mobilat în acel popular stil Florida cunoscut drept Închiriază-mă de Secol Douăzeci şi Unu! Marele Roz ACUM!
Mobilat în stilul Închiriază-mă de Secol Douăzeci şi Unu, plus o bandă de alergare Cybex la etaj şi... Miji ochii. Ce zăresc şezând pe canapea în camera Florida e o păpuşă
Luciile Ball cumva?
– Aia e Reba, Regina Terapiei Antifurie. Mi-a fost dăruită de prietenul meu, Kramer, psiholog.
Dar nu era corect. Braţul lipsă începu să mă furnice nebuneşte. Pentru a zece mia oară am încercat să mă
scarpin la el şi m-am scărpinat în schimb la coastele încă în convalescenţă.
– Stai aşa, am spus şi m-am uitat la Reba, care se uita spre golf. Reuşesc eu cu asta, mi-am zis. E ca locul în care pui banii când vrei să-i ascunzi de Fisc.
Wireman aştepta răbdător.
Braţul mă furnica mai departe. Cel absent. Cel care uneori voia să deseneze. Voia să deseneze atunci. Credeam că
vrea să-l deseneze pe Wireman. Pe Wireman şi fructiera. Pe Wireman şi pistolul.
Termină cu aiurelile astea, mi-am spus. O să reuşesc, mi-am spus.
Ascunzi banii de Fisc în bănci offshore, mi-am spus.
Nassau. Bahamas. Grand Cayman. Şi, bingo, mi-a venit.
– Kamen, am spus. Aşa-l cheamă. Kamen mi-a dat-o pe Reba. Xander Kamen.
– Păi, dacă ne-am lămurit, hai să ne uităm la nişte obiecte de artă.
– Dacă asta or fi, am zis şi l-am condus la etaj, şchiopătând în cârjă. La jumătatea scărilor, ceva m-a izbit şi m-am oprit. Wireman, l-am întrebat fără să mă uit înapoi, de unde ştiai că banda mea de alergat e Cybex?
Pentru un moment, el nu spuse nimic. Apoi:
– E singura marcă de care ştiu. Acum, poţi continua să urci singur sau ai nevoie de un şut în fund ca s-o iei din loc?
Tonul e bun, dar sună fals, am gândit, reîncepând să urc.
Cred că minţi, şi ştii ce? Cred că ştii şi tu că eu ştiu.
III
Lucrările mele stăteau sprijinite de peretele dinspre nord al Micului Roz, unde soarele de după-amiază arunca peste ele destulă lumină naturală. Privindu-le din spatele lui Wireman în timp ce el se plimba încet pe lângă ele, uneori oprindu-se şi o dată chiar făcând un pas înapoi pentru a studia din nou două pânze, mi se părea că e mult mai multă
lumină decât merită ele. Ilse şi Jack le lăudaseră, însă Ilse era fiica mea, iar Jack era angajatul meu.
Când ajunse la desenul petrolierului, chiar la capătul şirului, Wireman se lăsă pe vine şi îl scrută preţ de poate treizeci de secunde, cu antebraţele proptite pe coapse şi cu mâinile atârnându-i moi între picioare.
– Ce...? am început.
– Şşş, făcu el, iar eu am mai îndurat treizeci de secunde de tăcere.
