– Mă gândeam că poate, cu ploaia asta...

– Am de gând să vin cu maşina. Aici oricum frec menta.

– Bun. Numai să nu te aştepţi la Ora de Poezie. Stăpâna e-n ceaţă.

– Rău?

– La fel de rău ca oricând. Deconectată. În derivă. Confuză.

Inspiră adânc, după care expiră. Parcă aş fi ascultat o pală

de vânt suflând prin telefon.

– Ascultă, Edgar, nu-mi place că-ţi cer asta, dar aş putea s-o las în grija ta o vreme? Patruzeci şi cinci de minute, cel mult. Baumgartenii au avut probleme cu sauna - încălzitorul ăla afurisit e de vină - şi tipu' care vine s-o repare trebuie să-mi arate un comutator sau ceva. Şi să-i semnez fişa de lucru, desigur.

– Nici-o problemă.

– Eşti un prinţ. Te-aş săruta, de n-ai avea buzele alea râioase.

– Îţi mulţumesc din adâncul fundului meu, Wireman.

– Mda, toată lumea mă iubeşte, ăsta-i blestemul meu.

– M-a sunat Pam. A vorbit cu prietenul meu, Tom Riley.

Ţinând cont de ce făcuseră ei doi împreună, mi se părea ciudat să-i spun lui Tom prieten, dar ce naiba!

– Cred că i-a dezumflat planul de sinucidere.

– Asta-i bine. Şi atunci ce-i cu apăsarea asta din vocea ta?

– A vrut să afle de unde am ştiut.

– Nu de unde ai ştiut că se dă-n bărci cu tipu' ăsta, ci...

– Cum i-am diagnosticat depresia sinucigaşă de la două

mii cinci sute de kilometri.

– A! Şi tu ce ai spus?

– Nebeneficiind de prezenţa unui avocat bun, am spus adevărul.

– Şi ea te-a crezut un poco loco.

– Nu, Wireman, m-a crezut muy loco.

– Are vreo importanţă?

– Nu. Dar o să-i stea gândul la asta - crede-mă când spun că Pam e demnă de echipa olimpică de clocit-gânduri a SUA

- şi mă tem că fapta mea bună ar putea exploda în faţa fiicei mele.

– Presupunând că soţia ta caută pe cineva pe care să dea vina.

– E o presupunere îndreptăţită. O cunosc.

– Asta ar fi rău.

– Ar zdruncina lumea lui Ilse mai mult decât merită ea.

Tom a fost ca un unchi pentru ea şi Melinda de când se ştiu ele.

– Atunci, trebuie să-ţi convingi soţia că într-adevăr ai văzut ce ai văzut şi că fiica ta n-a avut nici-o legătură.

– Şi cum să fac asta?

– Ce-ar fi să-i spui ceva despre ea, ce ar fi imposibil să ştii?

– Wireman, eşti nebun! Nu pot pur şi simplu să fac aşa ceva să se întâmple!

– De unde ştii? Trebuie să închid, amigo - după cum se aude, prânzul domnişoarei Eastlake tocmai a ajuns pe jos.

Ne vedem mai târziu?

– Mda, am spus. Tocmai voiam să adaug „rămas-bun“, dar el închisese deja. Am închis şi eu, întrebându-mă unde pusesem mănuşile de grădinărit ale lui Pam, cele pe care scria JOS MÂINILE. Poate că dacă le aveam, ideea lui Wireman s-ar dovedi totuşi a nu fi atât de nebunească.

Le-am căutat în toată casa şi n-am găsit nimic. Poate că le aruncasem după ce făcusem tabloul Prieteni cu folos, dar nu-mi aminteam s-o fi făcut. Nici acum nu-mi amintesc. Ştiu doar că nu le-am mai văzut niciodată.

VII

În acea după-amiază, camera pe care Wireman şi Elizabeth o numeau Salonul Porţelanurilor era plină de o lumină de iarnă tristă şi subtropicală, ploaia era mai grea acum, ropotind în pereţi şi geamuri în valuri, şi un vânt se iscase, şuierând printre palmierii din jurul El Palacio şi aruncând umbre zburătoare peste ziduri. Pentru întâia oară

de când veneam acolo, nu vedeam nici-o logică în aranjamentul figurinelor de porţelan de pe masa cea lungă; nu exista niciun tableaux, ci doar un amestec indigest de oameni, animale şi clădiri. Un unicorn şi unul dintre tipii căniţi pe faţă zăceau unul lângă celălalt lângă şcoala răsturnată. Dacă tabloul de azi avea o poveste, aceasta era povestea unui film catastrofic. Alături de conacul în stil Tara stătea o cutie de biscuiţi Sweet Owen. Wireman îmi explicase paşii pe care-i aveam de urmat dacă Elizabeth striga.

Doamna era în scaunul ei cu rotile, lăsată puţin pe o parte, uitându-se în gol la dezordinea de pe masa de joacă, de obicei foarte atent îngrijită. Purta o rochie albastră ce se asorta cu enormii tenişi albaştri Chuck Taylor din picioare.

Poziţia sa tolănită transformase gulerul cu tăietură largă al rochiei într-o căscătură strâmbă, ce scotea la iveală o bretea albicioasă de sutien. M-am trezit întrebându-mă cine o îmbrăcase în dimineaţa aceea, ea sau Wireman.

Vorbi raţional la început, spunându-mi pe nume corect şi întrebându-mă de sănătate. Îi spuse „rămas-bun“ lui Wireman când plecă spre Baumgarteni şi-i ceru respectuos să ia cu el o pălărie şi umbrela. Toate astea erau de bine.

Dar când i-am adus gustarea din bucătărie cincisprezece minute mai târziu, avusese loc o schimbare. Se uita în colţ

şi o auzeam cum murmură:

– Du-te înapoi, du-te înapoi, Tessie, locul tău nu-i aici. Şi fă-l pe băiatul ăla mare să plece.

Tessie. Ştiam numele ăsta. Am folosit tehnica mea de gândire prin derivaţie, căutând asocieri, şi am găsit una: un titlu de ziar care spunea AU DISPĂRUT. Tessie fusese una dintre surorile gemene ale lui Elizabeth. Wireman îmi spusese asta. L-am auzit: Se presupune că s-au înecat, şi un fior ca un cuţit mi se insinua între coaste.