făcut din bomboane de mentă.
Dar atunci vocea lui Noveen se schimbă. Încetă să mai fievocea lui Adie. Încetă să mai fie vocea cuiva cunoscut deElizabeth, şi continua să vorbească până şi atunci cândElizabeth îi spunea să-şi ferme la buş. La început, poate că
vocea aceea a fost plăcută. Poate că a fost hazlie. Ciudată,dar hazlie.
Apoi lucrurile s-au schimbat, aşa-i? Pentru că arta estemagie, şi nu toată magia este albă.
Nici chiar pentru fetele mici.
7. ARTĂ DE AMORUL ARTEI
I
În dulăpiorul de băuturi din living era o sticlă de whisky simplu rafinat. Voiam o duşcă şi n-am luat-o. Voiam să
aştept, poate să mănânc unul dintre sendvişurile cu omletă
şi să pun la cale ce să-i spun, dar nici asta n-am făcut.
Uneori, singura cale de a o face este să o faci. Am luat telefonul fără fir cu mine în camera Florida. Era răcoare chiar şi cu glasvandul închis, dar într-un mod plăcut. M-am gândit că aerul rece îmi va ascuţi puţin simţurile. Şi poate că imaginea soarelui coborând după linia orizontului şi întinzându-şi auriul peste apă mă va calma. Pentru că nu eram calm. Inima îmi bubuia prea tare, îmi simţeam obrajii încinşi, şoldul mă durea ca naiba şi mi-am dat brusc seama, cu o reală groază, că îmi scăpase din gând numele soţiei mele. De fiecare dată când încercam să-l aflu, nu găseam decât peligro, cuvântul spaniol pentru pericol.
Am hotărât că am totuşi nevoie de un lucru înainte să sun în Minnesota.
Am lăsat telefonul pe canapeaua plină de te miri ce, am şchiopătat până în dormitor (mergând acum pe cârjă; eu şi cârja aveam să fim inseparabili până la ora de culcare) şi am luat-o pe Reba. O singură privire în ochii ei albaştri a fost de ajuns ca să-mi amintesc numele lui Pam, şi bătăile inimii mi-au încetinit. Cu fetişcana mea între coaste şi ciotul braţului, cu picioarele ei roz fără oase bălăbănindu-se, mi-am croit drum înapoi în camera Florida şi m-am aşezat.
Reba îmi căzu în poală şi am dat-o deoparte cu un ghiont, aşa încât rămase cu faţa la soarele în asfinţit.
– Dacă te uiţi prea mult la el, o să orbeşti, am spus.
Desigur, asta e toată distracţia. Bruce Springsteen, 1973
sau pe acolo, muchacho.
Reba nu răspunse.
– Ar trebui să fiu la etaj, pictând asta, i-am spus. Să fac, futu-i, artă de amorul, futu-i, artei.
Niciun răspuns. Ochii mari ai Rebei nu sugerau nimănui în special că era prizonieră alături de cel mai rău om din America. Am luat telefonul fără fir şi l-am scuturat în faţa ei.
– Reuşesc eu, am spus.
Nimic din partea Rebei, însă mi se părea că arată
îndoielnică. Sub noi, scoicile îşi continuau cearta pornită de vânt: Ba da, ba nu, o, ba da.
Îmi doream să discut mai departe problema cu Păpuşa Terapeutică. În schimb, am format numărul de la ceea ce înainte fusese casa mea. Pe acesta n-am avut nici-o problemă să mi-l amintesc. Spera să-mi răspundă robotul.
În schimb, mi-a răspuns Pam însăşi, părând fără suflu.
– Hei, Joanie, slavă Cerului că suni din nou. Sunt în întârziere şi speram ca programarea noastră de la trei şi un sfert ar putea fi...
– Nu e Joanie, am zis. Am dus mâna după Reba şi am tras-o înapoi în poală fără să mă gândesc la asta. Sunt Edgar. Şi s-ar putea să fii nevoită să anulezi programarea de la trei şi un sfert. Avem ceva de discutat şi e important.
– Ce s-a întâmplat?
– Cu mine? Nimic. Sunt bine.
– Edgar, putem vorbi mai târziu? Trebuie să-mi coafez părul şi sunt în întârziere. Mă întorc la şase.
– E vorba de Tom Riley.
Tăcerea din partea de lume a lui Pam se întinse preţ de zece secunde. În acest timp, dâra aurie de pe apă se întunecă puţin. Elizabeth Eastlake ştia versuri de Emily Dickinson; m-am întrebat dacă ştia şi Vachel Lindsay.
– Ce-i cu Tom? întrebă Pam într-un târziu. Era precauţie în vocea ei, profundă precauţie. Eu eram aproape sigur că
programarea la coafor îi ieşise din gând.
– Am motive să cred că se gândeşte la sinucidere. Am strâns telefonul între ureche şi umăr şi am început s-o mângâi pe Reba pe păr. Ştii ceva despre asta?
– Ce să... eu ce să...
Vorbea ca şi când ar fi primit un pumn în stomac, rămânând fără suflu.
– De ce Dumnezeu să ştiu eu...
Începu să îşi adune puţină putere, ţintind spre indignare.
Prinde bine în asemenea situaţii, presupun.
