IV
Domnişoara Eastlake - Elizabeth - îşi fuma ţigara în timp ce Oprah o chestiona pe Kirstie Alley pe mereu fascinantul subiect al scăderii în greutate. Wireman pregăti sendvişuri cu omletă, care au fost delicioase. Ochii mi se tot duceau la schiţa de Dali înrămată şi-mi tot spuneam - desigur -
Salutare, Dali. Când doctorul Phil intră în platou şi începu să
dojenească un cuplu de doamne obeze din public, care aparent se oferiseră voluntar să fie dojenite, le-am spus lui Wireman şi Elizabeth că ar fi cazul să mă întorc acasă.
Elizabeth apăsă un buton pe telecomandă şi-l reduse la tăcere pe doctorul Phil, apoi întinse cartea pe care se aflase telecomanda. Ochii ei păreau deopotrivă umili şi plini de speranţă.
– Wireman zice c-o să vii uneori să-mi citeşti după-amiaza, Edmund, e adevărat?
Suntem forţaţi să luăm unele decizii într-o fracţiune de secundă, iar eu am luat una atunci. Am hotărât să nu mă
uit la Wireman, care şedea la stânga lui Elizabeth. Acuitatea de care dăduse dovadă la masa ei de joacă se risipea, până
şi eu vedeam asta, însă credeam că mai are încă destulă la dispoziţie. O privire în direcţia lui Wireman ar fi fost de ajuns pentru a-i da de veste că asta era o noutate pentru mine, şi s-ar fi simţit stingherită. Nu voiam să se simtă
stingherită, în parte pentru că-mi plăcea de ea şi-n parte pentru că bănuiam că viaţa-i va da multe prilejuri de stinghereală în următorii ani. În scurt timp i se va întâmpla mai mult decât doar să uite nume.
– Am discutat subiectul, am spus.
– Poate că-n după-masa asta-mi poţi citi o poezie, zise ea.
Alegi tu. Mi-e aşa de dor de ele. M-aş putea lipsi de Oprah, dar o viaţă fără cărţi e o viaţă searbădă, iar una fără poezie este...
Râse. Era un sunet tulburător, care-mi răni inima.
– E ca o viaţă fără tablouri, nu crezi? Sau crezi?
Era o tăcere deplină în cameră. Altundeva un ceas ticăia, dar asta era tot. M-am gândit că Wireman va spune ceva, dar nu spuse; femeia îl lăsase pentru scurt timp fără grai, un truc deloc complicat atunci când venea vorba de acel hijo de madre.
– Poţi alege tu, repetă ea. Sau dacă ai stat prea mult, Edward...
– Nu, am spus. Nu, nu face nimic, e bine.
Cartea purta titlul simplu: Poezii bune. Editorul era Garrison Keillor, un om care putea probabil să candideze pentru funcţia de guvernator şi să fie ales în partea de lume din care veneam eu. Am deschis la întâmplare şi am găsit o poezie scrisă de cineva pe nume Frank O'Hara. Era scurtă.
Asta însemna pentru mine poezie bună, şi am atacat-o.
Ai uitat cum eram atunci
când eram încă a-ntâia
şi ziua venea grasă cu mărul în gură
n-are rost să-ţi faci griji de Timp
dar am avut câteva trucuri în mânecă
şi am luat nişte colţuri ascuţite
toată păşunea părea masa noastră
n-aveam nevoie de vitezometre
puteam face cocteiluri din gheaţă şi apă...
Ceva se întâmplă cu mine aici. Vocea îmi tremură şi cuvintele se dublară, ca şi când cuvântul „apă“ ieşindu-mi pe gură făcuse apa să-mi izvorască în ochi. Am ridicat privirea şi am spus: „Scuzaţi-mă“. Aveam vocea răguşită.
Wireman părea îngrijorat, însă Elizabeth Eastlake îmi zâmbea cu o expresie de perfectă înţelegere.
– E-n regulă, Edgar, zise. Poezia are uneori şi asupra mea efectul ăsta. De sentimentele sincere nu ai de ce te ruşina.
Oamenii râsul nu-l mimează.
– Nici convulsii nu simulează, am completat. Vocea mea părea să vină de la altă persoană.
Ea zâmbi solar.
– Omul ştie Dickinson, Wireman!
– Aşa se pare, aprobă Wireman. Mă privea îndeaproape.
– Vrei să închei, Edward?
– Da, doamnă.
N-aş vrea să fiu mai iute
