– Wireman? Wireman?

Scutură o dată din cap, apoi se uită la mine. Cu ochii în faţă şi la vedere. Cel stâng era lucios şi injectat, atâta tot.

Îşi scoase batista şi se şterse pe obraz. Râse.

– Am auzit eu să adoarmă unii din cauza unei pălăvrăgeli plictisitoare, dar să te adormi singur în felul ăsta? E ridicol.

– Dar pe tine nu te-a furat somnul. Ai... Nici nu ştiu ce ai făcut.

– Nu vorbi prostii, scumpule, făcu Wireman.

– Nu, ochii ţi s-au făcut într-un fel bizar.

– Aşa se întâmplă când adormi, muchacho.

Îmi aruncă o privire din aceea specifică lui: capul înclinat, sprâncenele ridicate, colţurile buzelor trase într-un început de zâmbet. Dar credeam că ştie prea bine despre ce vorbesc.

– Trebuie să merg la un doctor, să fac un control, am spus.

Chestia aia cu rezonanţă magnetică. I-am promis prietenului meu, Kamen. Ce zici dacă-ţi fac şi ţie programare?

Wireman stătea încă sprijinit de stâlp. Acum se îndreptă

de spate.

– Hei, uite că vine Jack cu furgonul. Ce rapid a fost.

Grăbeşte pasul, Edgar - ultima cursă spre Duma Key, cu plecare acum.

IX

S-a întâmplat din nou, pe drumul de întoarcere, deşi Jack n-a văzut - el era ocupat să conducă maşina pe Casey Key Road - şi sunt aproape sigur că nici Wireman nu şi-a dat seama. Îl întrebasem pe Jack dacă-l deranjează să evite Tamiami Trail, extrem de aglomerata stradă principală a Floridei pe coasta de vest, şi să urmeze celălalt traseu, mai îngust, mai sinuos. Voiam să urmăresc luna pe apă, am spus.

– Începi să ai mici excentricităţi d-alea de artist, muchacho, spuse Wireman de pe bancheta din spate, unde era întins cu picioarele sus. Nu-i plăceau centurile de siguranţă, se pare. Nu peste mult timp o să te vedem purtând beretă.

Accentua cuvântul pe prima silabă.

– Du-te-n mă-ta, Wireman, am spus.

– M-am dus către est şi m-am dus către vest, recită el pe un ton melancolic, dar pentru mă-ta m-aş urca şi pe Everest.

Spunând acestea, se cufundă în tăcere.

Am urmărit luna cum înota în apa neagră din dreapta mea.

Era hipnotic. M-am întrebat dacă ar fi posibil s-o pictez aşa cum arăta din maşină: o lună în mişcare, un glonţ de argint doar puţin sub apă.

Aveam aceste gânduri (şi poate începeam să simt ceva somnolenţă) când am devenit conştient de mişcări fantomatice deasupra lunii din apă. Era reflexia lui Wireman. Pentru un moment, am avut nebuneasca idee că

se masturbează pe bancheta din spate, deoarece coapsele lui păreau să se deschidă şi să se închidă, iar şoldurile păreau să i se mişte sus-jos. Am aruncat o ocheadă spre Jack, dar Casey Key Road e o simfonie de curbe şi Jack era concentrat la condus. Pe deasupra, Wireman era aşezat aproape complet în spatele scaunului său şi nu l-ar fi putut vedea nici măcar în retrovizor.

M-am uitat peste umărul stâng. Wireman nu se masturba.

Wireman nu dormea şi nu avea un vis aievea. Wireman avea o criză. Era tăcut, probabil petit mal, însă era o criză

în toată regula; angajasem un proiectant epileptic în primii zece ani de existenţă ai Companiei Freemantle şi ştiam să

recunosc o criză atunci când o vedeam. Torsul lui se ridica şi cobora zece sau doisprezece centimetri când fesele i se încleştau şi relaxau. Mâinile îi tremurau pe stomac. Buzele îi plescăiau de parcă ar fi gustat ceva deosebit de bun. Iar ochii săi arătau aşa cum arătaseră în faţa parcării acoperite. La lumina stelelor, acea expresie cu un ochi în sus şi unu-n jos era bizară, depăşind puterea mea de a o descrie. De la colţul stâng al gurii curgea salivă; lacrima de la umedul său ochi stâng şiroia în perciunele zburlit.

A durat preţ de poate douăzeci de secunde, apoi a încetat.

El a clipit şi ochii i-au revenit la loc. A păstrat o linişte totală

un minut. Poate două. M-a văzut că-l privesc şi a spus:

– Aş ucide pentru încă o băutură sau o cupă cu unt de arahide, şi presupun că băutura iese din discuţie, eh?

– Presupun că da, dacă vrei să fii sigur c-o vei auzi când te cheamă la noapte, am spus, sperând că am vorbit pe un ton normal.

– Podul spre Duma Key drept în faţă, anunţă Jack. Suntem aproape acasă, băieţi.

Wireman se ridică în şezut şi se întinse.

– A fost o zi dată naibii, dar n-o să-mi pară rău să-mi văd patul în seara asta, băieţi. Cred că încep să îmbătrânesc, eh?

X

Deşi piciorul îmi era înţepenit, am coborât din furgonetă şi am stat în picioare lângă el cât timp deschise uşa cutiuţei de fier de lângă poartă pentru a scoate la iveală o cartelă

de siguranţă de ultimă generaţie.

– Mersi că ai venit cu mine, Wireman.

– Sigur, zise el. Dar dacă-mi mai mulţumeşti o dată, muchacho, o să-ţi trag un pumn. Scuze, dar exact aşa o să

se întâmple.

– E bine de ştiut, am spus. Mersi că mi-ai spus.

Râse şi mă bătu cu palma pe umăr.

– Îmi place de tine, Edgar. Ai stil, ai clasă, ai buze numa'

bune să-mi dai în dos o pupătură băloasă.

– Frumos. Îmi vine să plâng. Ascultă, Wireman...

Aş fi putut să-i spun ce tocmai se întâmplase cu el. A fost cât pe ce s-o fac. În cele din urmă, am hotărât să tac. Nu ştiam dacă este sau nu decizia corectă, dar ştiam că-l aştepta o noapte lungă alături de Elizabeth Eastlake. Pe deasupra, migrena aceea încă îmi persista în spatele craniului. M-am limitat să-l întreb din nou dacă nu-mi dă