voie să-i fac şi lui o programare la doctorul la care urma să

merg eu.

– O să mă gândesc la asta, spuse. Şi o să te anunţ.

– Păi, să nu aştepţi prea mult, pentru că...

Ridică o mână, oprindu-mă, şi de data aceasta chipul lui era nezâmbitor.

– Ajunge, Edgar. Ajunge pentru o singură seară, bine?

– Bine, am acceptat. L-am privit cum intră, apoi m-am înapoiat la maşină. Jack ridicase volumul la casetofon.

Cânta Renegade. Întinse mâna să-l dea mai încet şi am spus:

– Nu, e-n ordine. Dă-i putere.

– Serios? Întoarse şi porni înapoi pe drum. Minunată

formaţie. Ai auzit de ei?

– Jack, am spus, ăştia-s Styx. Dennis DeYoung? Tommy Shaw? Unde ai trăit pană acum? Într-o peşteră?

Jack surâse vinovat.

– Îmi plac muzica country şi mai mult standardele vechi, spuse el. Sincer să fiu, sunt un tip cam demodat.

Gândul că Jack Cantori petrecea timpul cu Dino şi Frank m-a făcut să mă întreb - şi nu pentru prima oară în ziua

aceea - dacă era real ceva din tot ce se întâmpla. M-am mai întrebat şi cum reuşeam să ţin minte că Dennis DeYoung şi Tommy Shaw au făcut parte din Styx - că Shaw scrisese de fapt cântecele care bubuiau acum în difuzoarele maşinii - şi uneori să nu-mi pot aminti numele propriei mele foste soţii.

XI

Amândouă ledurile robotului telefonic pâlpâiau: cel care anunţa că am mesaje şi cel care preciza că banda de înregistrare a mesajelor este plină. Dar numărul din fereastra de MESAJE IN AŞTEPTARE era doar 1. Am cumpănit la asta cu un sentiment de rău augur, în timp ce greutatea în care se afla migrena alunecă puţin mai aproape de partea din faţă a craniului meu. Singurele persoane la care mă puteam gândi că m-ar suna şi ar lăsa un mesaj atât de lung încât să umple toată caseta erau Pam şi Ilse, şi în niciunul dintre cazuri apăsarea butonului de ASCULTARE MESAJE nu avea şanse să-mi aducă veşti bune. N-ar fi luat nici cinci minute să spui Totul e bine, sună-mă când ai ocazia.

Las-o pe mâine, mi-am spus şi o voce laşă care nici măcar nu ştiam că se află în repertoriul meu mintal (poate era nouă) era dispusă să meargă mai departe de atât. Îmi sugera să şterg pur şi simplu mesajul fără să-l ascult.

– Aşa-i, sigur, am spus cu voce tare. Iar când oricine ar fi fost va suna din nou, îi pot spune simplu că mi-a mâncat căţelul robotul telefonic.

Am apăsat ASCULTA. Şi cum atât de des se întâmplă când ştim sigur la ce să ne aşteptăm, am avut o surpriză. Nu era Pam şi nu era Ilse. Vocea şuierată, uşor emfizemică, îi aparţinea lui Elizabeth Eastlake.

„Bună, Edgar“, spunea. „E de sperat că ai avut o după-amiază productivă şi că te bucuri de această seară în compania lui Wireman la fel de tare cât mă bucur eu în

compania domnişoarei... ei, bine, i-am uitat numele, dar e foarte agreabilă. Şi sper să observi că mi-am amintit numele tău. Am parte de o perioadă de claritate. Le ador şi le preţuiesc, dar mă şi întristează. E ca şi când ai fi într-un planor şi te-ai ridica pe o pală de vânt deasupra unei pâcle joase. Pentru scurt timp, poţi vedea totul atât de clar... şi în acelaşi timp ştii că vântul o să stea şi că planorul se va cufunda înapoi în ceaţă. Înţelegi?“

Înţelegeam, sigur că da. Lucrurile îmi mergeau mai bine acum, dar asta era lumea în care mă trezisem, una în care cuvintele zăngăneau fără sens şi amintirile erau risipite ca mobilierul de peluză după o vijelie. Era o lume în care încercasem să comunic lovind oamenii şi singurele emoţii de care păream într-adevăr capabil erau furia şi frica. E de aşteptat să depăşeşti starea aceasta (cum ar spune Elizabeth), dar după aceea nu mai pierzi niciodată

convingerea că realitatea este fragilă. Dincolo de păienjenişul ei? Haos. Nebunie. Adevărul gol-goluţ, poate, iar adevărul gol-goluţ este roşu.

„Dar ajunge despre mine, Edgar. Am sunat să pun o întrebare. Eşti unul care creează artă pentru bani sau crezi în artă de amorul artei? Sunt sigură că te-am întrebat când ne-am întâlnit - sunt aproape convinsă de asta - dar nu-mi amintesc răspunsul tău. Eu cred că e artă de amorul artei, altfel Duma nu te-ar fi chemat. Dar dacă rămâi aici mult...“

O nelinişte clară i se strecură în voce.

„Edgar, sunt sigură că o să fii un vecin foarte simpatic, nu mă îndoiesc de asta, dar trebuie să-ţi iei măsuri de siguranţă. Cred că ai o fiică şi cred că a fost în vizită la tine.

Am dreptate? Parcă-mi amintesc că mi-a făcut cu mâna. O

blondă frumuşică? Poate o confund cu sora mea, Hannah -

sunt înclinată să fac asta, ştiu că e aşa - dar în cazul de faţă

cred că nu greşesc. Dacă ai de gând să rămâi, Edgar, nu trebuie s-o mai inviţi pe fiica ta. În nici-o împrejurare. Duma Key nu-i un loc sigur pentru fiice.“

Am rămas prostrat, cu privirea la robotul telefonic. Nu-i un loc sigur, înainte spusese că nu este un loc prielnic, sau cel puţin aşa îmi aminteam eu. Termenii ăştia doi însemnau acelaşi lucru sau nu?

„Şi arta ta. Mai e chestiunea artei tale.“ Părea că se scuză

şi parcă avea răsuflarea puţin tăiată. „Nu e plăcut să-i spui unui artist ce să facă; de fapt, nimeni nu poate să-i spună

unui artist ce să facă, şi totuşi... O, Doamne...“ Izbucni în tuşea descătuşată şi spartă a fumătorului de o viaţă. „Nu e plăcut să vorbeşti despre lucrurile astea direct... sau să ştii măcar cum să vorbeşti despre ele direct... dar pot să-ţi dau un sfat, Edgar? De la cineva care doar apreciază către cineva care creează? Mi s-ar permite asta?“

Am aşteptat. Aparatul tăcea. M-am gândit că poate banda se terminase. Sub picioarele mele, scoicile murmurau încet, parcă împărtăşindu-şi secrete. Pistolul, fructul. Fructul, pistolul. Apoi ea reluă.

„Dacă oamenii care conduc Scoto sau Avenida îţi oferă

şansa să-ţi expui lucrările, te-aş sfătui cu tărie să accepţi.

Ca şi alţii să se bucure de ele, desigur, dar în principal ca să

scoţi cât mai multe dintre ele de pe Duma.“ Inspiră adânc, audibil, ca o femeie ce se pregăteşte să pună capăt unei sarcini anevoioase. Părea complet şi absolut sănătoasă la cap, prezentă şi conştientă de moment. „Nu le lăsa să se strângă. Ăsta e sfatul meu pentru tine, bine intenţionat şi fără niciun... niciun... interes personal? Da, asta vreau să

spun. Să laşi opere artistice să se strângă aici este ca şi când ai lăsa prea multă electricitate să se acumuleze într-o baterie. Dacă faci asta, bateria poate exploda.“

Nu ştiam dacă asta este adevărat sau fals, dar am prins ideea.

„Nu-ţi pot spune de ce stau lucrurile aşa, dar aşa stau“, continuă ea... şi am avut o bruscă intuiţie că minţea în privinţa asta. „Şi cu siguranţă, dacă crezi în artă de amorul artei, pictura e partea importantă, nu-i aşa?“ Vocea ei era aproape linguşitoare acum. „Chiar dacă nu e nevoie să-ţi

vinzi tablourile ca să-ţi cumperi pâinea cea de toate zilele, să-ţi împărţi opera cu alţii... s-o dăruieşti lumii... în mod sigur artiştii ţin la astfel de lucruri, nu? Să dăruiască.“

De unde să ştiu eu ce era important pentru artişti? Doar în ziua aceea aflasem ce soi de stabilizator să aplic pe tablouri ca să le protejez după ce terminam cu ele. Eram un... cum mă numiseră Nannuzzi şi Mary Ire? Un primitiv american.

O nouă pauză. Apoi: „Cred că acum am să închei. Mi-am spus păsul Gândeşte-te doar, te rog, la ce am spus, dacă ai de gând să rămâi, Edward. Şi abia aştept să-mi citeşti.

Multe poezii, sper. O să fie un regal. Rămas-bun pentru moment. Mulţumesc că ai ascultat o femeie bătrână.“ O

pauză. Apoi adăugă: „Masa se scurge. Trebuie să fie aşa.

Îmi pare tare rău.“