sau mai verde ca acum
dacă ai fi cu mine
O tu ai fost cea mai bună
dintre toate zilele mele.
Am închis cartea.
– Aşa se termină.
Ea încuviinţă din cap.
– Care au fost cele mai bune dintre zilele tale, Edgar?
– Poate că astea, am spus. Sper că e aşa. Ea aprobă.
– Atunci am să sper şi eu că e aşa. Ai oricând dreptul să
speri. Şi, Edgar?
– Da, doamnă?
– Spune-mi Elizabeth. Nu suport să fiu o doamnă la capătul ăsta de viaţă. Ne-am înţeles?
Am încuviinţat.
– Cred că da, Elizabeth.
Ea zâmbi şi lacrimile pe care le avusese în ochi căzură.
Obrajii pe care aterizară erau bătrâni şi distruşi de riduri, însă ochii erau tineri. Tineri.
V
Zece minute mai târziu, eu şi Wireman stăteam din nou la capătul pasarelei de la Palacio. O lăsase pe stăpâna casei în tovărăşia unei felii de plăcintă de lămâi verzi, a unui pahar cu ceai şi a telecomenzii. Într-o pungă, eu aveam două
sendvişuri cu omletă. Spusese că se vor strica dacă nu le duc acasă, şi n-a trebuit să insiste prea mult. I-am cerut şi vreo două aspirine.
– Uite, spuse el, îmi pare rău de asta. Aveam de gând să te întreb întâi, crede-mă.
– Uşurel, Wireman.
El încuviinţă, dar nu se uită direct la mine. Se uita peste golf.
– Vreau doar să ştii că nu i-am promis nimic. Dar e... ca un copil acum. Aşa că face presupuneri ca şi copiii, bazându-se mai mult pe ce vrea decât pe fapte.
– Iar ce vrea e să i se citească.
– Da.
– Poeziile pe bandă sau compact-disc n-o satisfac?
– Nu. Zice că diferenţa dintre o înregistrare şi viul grai este ca deosebirea dintre ciupercile la conservă şi cele proaspete.
Zâmbi, dar tot nu voia să se uite la mine.
– De ce nu-i citeşti, Wireman? Continuând să se uite peste valuri, rosti:
– Pentru că nu mai pot.
– Nu mai poţi... De ce?
Se gândi la asta, apoi clătină din cap.
– Nu astăzi. Wireman e obosit, muchacho, şi ea o să stea trează la noapte. Trează şi pusă pe discuţii, plină de regret şi confuzie, crezând probabil că se află la Londra sau St Tropez. Am văzut semnele.
– O să-mi spui altă dată?
– Da. Suspină pe nas. Dacă tu o poţi arăta pe a ta, presupun c-o pot arăta şi eu pe a mea, deşi nu-i pe gustul meu. Eşti sigur că te descurci la întoarcere?
– Absolut, am spus, deşi şoldul îmi bubuia ca un motor mare.
– Te-aş duce cu maşinuţa de golf, sincer te-aş duce, dar când e în starea asta - terminologia clinică folosită de doctorul Wireman în cazul de faţă este Sclipitoare Mergând spre Prostire - se întâmplă să-şi pună în cap să spele geamurile... dau să şteargă rafturile de praf... sau să plece la plimbare fără cadru.
La acest gând, se cutremură. Gestul fu din categoria celor care la început sunt burleşti şi până la urmă ajung să fie sincere.
– Toţi încearcă să mă urce într-o maşinuţa de golf, am spus.
