– Gata cu trasul cu ochiul, am spus. Din seara asta începe o nouă poveste. Gata cu trasul cu ochiul şi gata cu experimentele.

Şi chiar vorbeam serios. Dar cum am spus deja (iar Wireman a spus-o înaintea mea), ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta.

5. WIREMAN

I

Prima dată când eu şi Wireman ne-am întâlnit în adevăratul sens al cuvântului, el a râs atât de tare, că a rupt scaunul în care şedea, iar eu am râs atât de tare, că

aproape am leşinat - am intrat de fapt în starea aceea de ameţeală care se numeşte „semileşin“. Acela era ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat la o zi după ce am aflat că

Tom Riley are o aventură cu fosta mea soţie (nu că dovezile mele ar fi fost luate în seamă în vreo sală de judecată), însă

era o prevestire a lucrurilor ce aveau să vină. N-a fost singura dată când am râs împreună. Wireman a fost multe lucruri pentru mine - nu în ultimul rând, soarta mea - însă

mai presus de orice mi-a fost prieten.

II

– Deci, spuse el când în sfârşit am ajuns la masa lui cu umbrelă dungată şi scaun liber faţă în faţă cu al lui. Iată că

soseşte şchiopătând străinul, aducând cu el o desagă plină

cu scoici. Ia loc, străin care şchiopătează. Udă-ţi gâtlejul.

Paharul cela te aşteaptă deja de zile bune.

Am pus punga de plastic - era într-adevăr ca o desagă - pe masă şi m-am întins spre el.

– Edgar Freemantle.

Mâna lui era scurtă, degetele boante, strânsoarea puternică.

– Jerome Wireman. Mi se spune Wireman, cel mai adesea.

M-am uitat la scaunul de plajă destinat mie. Era de genul celor cu spetează înaltă şi şezut lăsat, ca scaunul dintr-un Porsche.

– E ceva-n neregulă cu asta, muchacho? m-a întrebat Wireman, ridicând o sprânceană. Şi avea ce să ridice: sprâncene stufoase şi pe jumătate cărunte.

– Numai dacă nu râzi când va trebui să mă ridic de pe el, am spus.

El a zâmbit.

– Scumpule, trăieşte cum ai de trăit. Chuck Berry, o mie nouă sute şaizeci şi nouă.

M-am poziţionat lângă scaunul liber, am spus o rugăciune scurtă şi m-am aruncat. M-am lăsat pe stânga, cum fac mereu, ca să-mi cruţ şoldul beteag. N-am aterizat tocmai drept, însă am apucat braţele de lemn, m-am împins cu piciorul vânjos şi scaunul doar s-a legănat. Cu o lună în urmă m-aş fi prăvălit la pământ, dar acum eram mai zdravăn. Mi-o şi imaginam pe Kathy Green aplaudând.

– Bravo, Edgar, zise el. Sau ţi se spune Eddie?

– Spune-mi cum doreşti, răspund la amândouă. Ce ai în carafa aceea?

– Ceai verde cu gheaţă, spuse el. Foarte răcoritor. Vrei să

încerci?

– Mi-ar face mare plăcere.

Mi-am turnat un pahar, apoi l-am umplut pe al lui şi l-am ridicat. Ceaiul era doar vag verde. Ochii lui, prizonieri într-o reţea fină de riduri, erau mai verzi. Părul îi era negru, albit puţin la tâmple şi destul de lung. Când îl ridica vântul, vedeam o cicatrice în partea de sus a liniei părului, pe dreapta, în forma unei monede, dar mai mică. Purta costum de baie astăzi, şi picioarele-i erau la fel de maronii ca braţele. Părea voinic, însă mi se părea că arată obosit.

– Să bem în sănătatea ta, muchacho. Ai izbândit.

– Prea bine, am spus. În sănătatea mea.

Am ciocnit paharele şi am băut. Băusem ceai verde până

atunci şi mi se păruse bunicel, însă acesta era divin - ca şi când ai bea mătase rece, cu o aromă de dulceaţă.

– Simţi gustul mierii? întrebă el, şi zâmbi când am încuviinţat din cap. Nu toţi îl simt. Pun doar o lingură la carafă. Eliberează dulceaţa naturală a ceaiului. Am învăţat asta gătind pe un cargobot în marea Chinei.

Ridică paharul său şi se uită cu ochi mijiţi prin el.

– Am ţinut piept multor piraţi şi ne-am împerecheat cu străine şi oacheşe femei sub cerurile Tropicului.

– Asta-mi miroase o ţâră a balivernă, domnule Wireman.

El râse.

– Am citit de fapt despre chestia cu mierea într-o carte de bucate a domnişoarei Eastlake.

– Ea e doamna cu care ieşi pe plajă dimineaţa? Cea în scaun cu rotile?

– Întocmai, ea este.

Şi fără să mă gândesc mult la ce zic - la enormii ei tenişi albaştri proptiţi pe rezemătorul cromat de picioare al scaunului cu rotile mă gândeam - am spus:

– Mireasa Naşului.

Wireman rămase cu gura căscată, cu ochii aceia verzi ai lui atât de mari, că fu cât pe ce să-mi cer iertare pentru fauxpas-ul meu. Apoi chiar se puse pe râs. Era genul de hohot descătuşat pe care-l scoţi în acele rare ocazii când ceva se strecoară pe după toate sistemele tale de apărare şi ajunge la dulcele loc al lingurelei. Vreau să zic că omul se tăvălea pe jos de râs, iar când văzu că eu nu aveam nici cea mai vagă idee ce l-a apucat, râse şi mai tare, cu pântecele lui deloc de trecut cu vederea tresăltând. Încercă să

pună paharul înapoi pe măsuţă şi rată. Paharul pică direct în nisip şi se înfipse acolo, perfect drept, ca un chiştoc de ţigară într-o urnă din aceea cu nisip pe care le întâlneai odinioară lângă lifturi în holul hotelurilor. Asta i se păru şi mai comic, şi arătă cu degetul într-acolo.

– Nu-mi reuşea nici dacă încercam! izbuti să spună, după

care o luă de la capăt, hohot după hohot, cutremurându-se în scaun, cu o mână strângându-şi stomacul, cu cealaltă

lipită de piept.

O frântură de poezie citită în liceu, cu peste treizeci de ani în urmă, îmi reveni pe neaşteptate în gând cu o claritate descumpănitoare: Oamenii râsul nu-l mimează, nici convulsii nu simulează. 4