mănânc. Nu avea decât să creadă că problemele noastre fuseseră cauzate de maioneza stricată. În felul acesta nu trebuia să ne pierdem timpul căutând cu disperare alte explicaţii.
Niciuna dintre explicaţiile la care mă puteam gândi nu era raţională.
După ce am mâncat jumătate de pachet de salam feliat şi după ce am dat pe gât cam o jumătate de litru de ceai îndulcit, m-am dus în dormitor, m-am întins pe pat şi am căzut într-un somn greu.
XV
Apusuri.
Uneori mi se pare că cele mai clare amintiri pe care le păstrez de pe Duma Key sunt ale cerurilor portocalii de seară, care sângerează în partea de jos şi se estompează în cea de sus, verde către negru. Când m-am trezit în seara aceea, o nouă zi se stingea în splendoare. Am intrat în încăperea principală bocănind pe cârjă, înţepenit şi crispându-mă de durere (primele zece minute erau întotdeauna cele mai rele). Uşa de la camera lui Ilse stătea deschisă şi patul ei era gol.
– Ilse? am întrebat.
Pentru un moment, n-am primit niciun răspuns. Apoi, ea a strigat de la etaj.
– Tati? Maică Precistă, tu ai făcut asta? Când ai făcut asta?
Orice urmă de durere m-a părăsit. Am urcat până în Micul Roz cât de repede am putut, încercând să-mi amintesc ce desenasem. Orice ar fi fost, nu făcusem nici cea mai mică
încercare de a ascunde produsul final. Dacă era ceva cu adevărat îngrozitor? Dacă-mi venise strălucita idee de a face o caricatură a crucificării, cu Colibriul Gospel călare pe cruce?
Ilse stătea în faţa şevaletului meu şi nu puteam să văd ce se află pe el. Silueta ei îmi bloca vederea. Chiar şi dacă ar fi stat într-o parte, singura lumină din cameră venea de la apusul acela sângeriu; maculatorul n-ar fi fost decât un dreptunghi negru pe fundalul luminii spectrale.
Am aprins becurile, rugându-mă să nu fi făcut un lucru care s-o tulbure pe fiica mea, ce bătuse atâta drum ca să se asigure că sunt bine, sănătos. După vocea ei, nu reuşisem să-mi dau seama.
– Ilse?
Ea se întoarse spre mine, pe chip citindu-i-se mai mult uimire decât furie.
– Când ai făcut asta?
– Păi..., am bâiguit. Dă-te puţin deoparte, te rog.
– Iar îţi joacă memoria feste? Îţi joacă, aşa-i?
– Nu, am spus. Păi, mda.
Era plaja de dincolo de geam, de atâta îmi dădeam seama, dar de nimic altceva.
– Imediat ce-o să-l văd, sunt sigur că o să... Dă-te la o parte, scumpa mea, că nu eşti din sticlă.
– Şi tocmai de aia nu mă sparg, aşa-i?
Râse. Rareori un râset m-a uşurat mai tare. Orice ar fi găsit pe şevalet, lucrul acela n-o înfuriase, iar mie mi-a coborât inima din gât. Dacă ea nu era furioasă, riscul ca eu să mă înfurii şi să stric ceea ce într-o bună măsură fusese o vizită foarte plăcută a scăzut.
Ea păşi la stânga şi eu am văzut ce desenasem în starea aceea de amorţeală dinaintea somnului. Teoretic, probabil că era cea mai bună lucrare a mea, după prima încercare de peniţă-şi-cerneală de la lacul Phalen, însă nu mi se părea de mirare că Ilse era perplexă. Şi eu eram perplex.
Era porţiunea de plajă pe care o vedeam de la geamul lung aproape cât tot peretele din Micul Roz. Reflexia întâmplătoare a luminii pe apă, dobândită cu o tuşă de ceea ce Venus Company numise Crom, anunţa că instantaneul era luat dimineaţa devreme. O fetiţă în rochiţă de tenis stătea în mijlocul imaginii. Stătea întoarsă cu spatele, însă
părul ei roşu o trăda din prima: era Reba, micuţa mea iubire, iubita din cealaltă viaţă a mea. Figura era abia schiţată, dar ştiai cumva că asta era şi intenţia, că nu era câtuşi de puţin o fetiţă în carne şi oase, ci doar o siluetă de vis într-un peisaj de vis.
De jur împrejurul picioarelor ei, în nisip, erau mingi de tenis de un verde intens. Altele pluteau spre mal pe valurile blânde.
– Când l-ai făcut? Ilse continua să zâmbească - aproape râdea. Şi ce naiba înseamnă?
– Îţi place? am întrebat.
Pentru că mie nu-mi plăcea. Mingile de tenis aveau culoarea greşită, deoarece nu avusesem nuanţa potrivită
de verde, însă nu acesta era motivul; îl uram pentru că
inspira o impresie complet greşită. Inspira chin lăuntric.
– Îl ador! zise ea, apoi chiar râse. Haide, când l-ai făcut?
Spune.
– În timp ce tu dormeai. M-am dus să mă întind, dar mi s-a făcut iar greaţă, aşa că mi-am spus că ar fi mai bine să stau la verticală o vreme. M-am hotărât să desenez puţin, să văd dacă se aşază lucrurile. Nu mi-am dat seama că am chestia aia în mână până ce am ajuns aici, sus.
Am arătat spre Reba, care şedea proptită de geam cu picioarele ei de păpuşă crăcănate.
– Aia-i păpuşa la care trebuie să ţipi când uiţi ceva, aşa-i?
– Cam aşa ceva. În orice caz, am făcut desenul. Mi-a luat poate o oră. Când am terminat, mă simţeam mai bine.
Deşi îmi aminteam foarte puţine de când desenasem, îmi aminteam destul cât să ştiu că minţeam spunând acestea.
– Apoi m-am întins şi am tras un pui de somn. Punct.
