aveam niciun braţ acolo. Am pus scaunul înapoi pe picioare, m-am sprijinit de el cu antebraţul stâng... apoi am aruncat capul înainte şi m-am muşcat de braţul drept.

Am simţit semilunile dinţilor mei afundându-se chiar sub cot. Ce durere!

Am mai simţit ceva. Am simţit carnea antebraţului pe buze. Apoi m-am tras înapoi, gâfâind.

– Isuse! Isuse! Ce s-a întâmplat? Ce-i asta?

Aproape că mă aşteptam să văd braţul făcându-se văzut.

Nu s-a făcut, însă era acolo, asta-i clar. M-am întins peste şezutul scaunului după o pensulă. Am simţit degetele cum o apucă, însă pensula nu s-a mişcat. Mi-am spus: Deci aşa este să fii fantomă.

M-am săltat împleticit pe scaun. Şoldul îmi mârâia, însă

durerea aceea părea localizată cu mult în aval. Cu mâna stângă am înşfăcat pensula pe care o curăţasem şi am aşezat-o după urechea dreaptă. Am curăţat alta şi am aşezat-o pe portativul şevaletului. Am curăţat o a treia şi am pus-o şi pe ea pe portativ. M-am gândit să curăţ o a patra şi am concluzionat că nu mai vreau să pierd timpul.

Febra aceea mă cuprinsese din nou, foamea aceea. Era la fel de neaşteptată şi de violentă ca accesele de furie. Dacă

detectoarele de fum s-ar fi declanşat la parter, dând de veste că luase foc casa, nu le-aş fi dat niciun pic de atenţie.

Am rupt celofanul de pe o pensulă nou-nouţă, am înmuiat-o în vopsea neagră şi am început să pictez.

Ca în cazul desenului pe care-l numisem Sfârşitul jocului, nu-mi amintesc mare lucru despre actul în sine al pictării Prietenilor cu folos. Tot ce ştiu este că a avut loc într-o explozie violentă şi că apusurile nu aveau nici-o legătură cu el. Era compus în mare parte din negru şi albastru, culoarea vânătăilor, iar când a fost gata, braţul stâng mă durea de efort. Mâna-mi era stropită de vopsea până la încheietură.

Pânza finită îmi amintea de copertele romanelor acelea noir pe care le vedeam în copilărie, cele pe care apărea mereu câte o damă durdulie pe drumul către iad. Numai că

pe acele coperte, dama era de obicei blondă şi în vârstă de douăzeci şi ceva de ani. În tabloul meu, ea avea păr negru şi arăta trecută bine de patruzeci. Dama aceasta era fosta mea soţie.

Şedea pe un pat şifonat, îmbrăcată doar într-o pereche de chiloţei albaştri. Breteaua unui sutien asortat îi brăzda un picior. Ţinea capul puţin înclinat, însă nu puteam să-i confund trăsăturile; o surprinsesem SCLIPITOR din numai câteva tuşe groase de negru ce aproape că se asemănau cu idiogramele chinezeşti. Pe panta unui sân se vedea singurul punct de lumină din tablou: un trandafir tatuat. M-am întrebat când şi-l făcuse şi de ce. Pam având un tatuaj mi părea la fel de ireal ca Pam pilotând o motocicletă de curse la Mission Hill, însă nu aveam absolut nici-o îndoială

că este adevărat; era doar un fapt, asemenea tricoului cu Torii Hunter al lui Carson Jones.

În tablou mai apăreau doi bărbaţi, amândoi goi. Unul stătea în geam, pe jumătate întors. Avea un corp tipic pentru un bărbat alb din clasa de mijloc, în vârstă cam de cincizeci de ani, unul pe care-mi imaginam că-l poţi vedea în orice vestiar al Gold's Gym: stomac flasc, fund mic şi plat, fără fese, sâni masculini de o mărime medie. Chipul lui era inteligent şi politicos. Pe acel chip se citea acum o melancolică expresie care spunea „aproape că am pierdut-o“. O expresie care spunea „nimic nu va schimba asta“. Acesta era Max din Palm Desert. La fel de bine putea să poarte o pancartă agăţată la gât.

Max care-şi pierduse şi el tatăl anul trecut, Max care începuse oferindu-i lui Pam cafea şi sfârşise oferindu-i mai mult. Ea acceptase oferta lui de cafea şi mai mult-ul, însă

nu tot mai mult-ul pe care ar fi vrut el să-l dea. Asta i se citea pe faţă. Nu puteai citi chiar totul, însă ceea ce puteai era mult mai la vedere decât bucile lui.

Celălalt bărbat stătea sprijinit în cadrul uşii cu gleznele încrucişate, o poziţie care-i făcea coapsele să se apese şi să-i scoată în evidenţă dotările masculine. Era mai în vârstă

cu poate zece ani decât bărbatul de la geam, însă era într-o condiţie fizică mai bună. Nu avea burtică. Nu avea colăcei la şolduri. Coapsele aveau muşchi lungi. Braţele îi erau împletite sub piept şi se uita la Pam cu un surâs mic pe buze. Cunoşteam surâsul acela bine, căci Tom Riley fusese contabilul meu - şi prietenul meu - vreme de treizeci şi cinci de ani. Dacă obiceiul în familia noastră n-ar fi fost să-i ceri tatălui să-ţi fie cavaler de onoare, i-aş fi cerut-o lui Tom.

L-am privit cum stă gol acolo, în pragul uşii, uitându-se la soţia mea de pe pat, şi mi-am amintit cum mă ajutase să-mi mut boarfele din casa de la lacul Phalen. Mi l-am amintit cum spusese: Nu renunţi la casă într-o situaţie de asta, e ca şi cum ai renunţa la avantajul terenului propriu într-un meci de finală.

Apoi cum l-am surprins cu lacrimi în ochi. Şefule, nu mă

pot obişnui să te văd în felul ăsta.

Oare se dădea cu ea în bărci atunci? Nu credeam. Dar...

Am să-ţi dau o ofertă pe care să i-o comunici ei, spusesem. Şi el i-o comunicase. Numai că poate făcuse mai mult decât atât.

Am şontâcăit până la geamul cel mare, fără cârjă. Apusul mai avea câteva ore de aşteptat, însă lumina se stingea cu rapiditate, lăsându-şi urma pe apă. M-am convins să mă uit direct în dâra aceea scânteietoare, ştergându-mă la ochi în repetate rânduri.

Am încercat să-mi spun că tabloul s-ar putea să nu fie altceva decât produsul unei minţi care încă se străduia să

se vindece. N-a ţinut. Toate vocile mele vorbeau clar şi coerent între ele, şi ştiam ce ştiam. Pam se futuse cu Max în Palm Desert, iar când acesta sugerase o legătură mai de durată, mai profundă, ea refuzase. Pam se futuse şi cu cel mai vechi prieten şi asociat al meu, şi poate că încă o mai făcea. Singura întrebare fără răspuns era care dintre aceşti doi tipi o convinsese să-şi tatueze trandafirul de pe ţâţă.

– Trebuie să renunţ la gândul ăsta, am spus şi mi-am sprijinit de sticlă fruntea care-mi bubuia. Dincolo de mine,

soarele ardea în golful Mexic. Trebuie neapărat să renunţ la gândul ăsta.

Atunci pocneşte din degete, mi-am spus.

Am pocnit din degetele de la mâna dreaptă şi am auzit sunetul - un clic scurt, precis.

– Prea bine, gata-asta-basta-stop! am spus vesel.

Dar atunci am închis ochii şi am văzut-o pe Pam şezând pe pat - un pat oarecare - în chiloţei, cu breteaua sutienului întinsă peste picior, ca un şarpe mort.

Prieteni cu folos.

Futu-i de prieteni, futu-l de folos.

VII

În seara aceea n-am urmărit apusul din Micul Roz. Am lăsat cârja sprijinită de colţul casei, am şontâcăit pe plajă în jos şi am intrat în apă până la genunchi. Era rece, aşa cum e apa mării cam la două luni după ce sezonul uraganelor s-a dus, însă aproape că n-am băgat de seamă. Acum, dâra care străbătea apa era de un portocaliu aprins, iar eu la asta mă uitam.

– Experiment, pe mama mă-sii, am spus, iar apa s-a înălţat în jurul meu.

M-am clătinat nesigur pe picioare, ţinând braţul întins în faţă pentru a-mi menţine echilibrul. Pe mama mă-sii.

Deasupra, un bâtlan plutea peste un cer tot mai întunecat, un proiectil tăcut cu gâtul lung.

– Mi-am vârât nasul, doar asta am făcut, mi-am vârât nasul, asta-i tot ce am făcut, şi am plătit preţul.

Adevărat. Dacă-mi venea din nou s-o strâng de gât, nu era vina nimănui, decât a mea. Nu trage cu ochiul prin gaura cheii dacă nu vrei să te simţi ofensat, scumpa mea mamă

obişnuia să spună. Eu trăsesem cu ochiul, eram ofensat, sfârşitul poveştii. Era viaţa ei acum, şi ceea ce făcea cu ea o privea. Ce mă privea pe mine era să renunţ la gând.

Întrebarea mea era însă dacă voi putea sau nu. Era mai greu decât să pocneşti din degete; chiar dacă pocneai din degetele de la o mână inexistentă.

Un val se umflă, unul suficient de mare să mă doboare din picioare. Pentru un moment am fost sub apă, respirând apă. Am ieşit la suprafaţă gâlgâind. Refluxul încercă să mă

tragă în larg odată cu nisipul şi scoicile. M-am împins spre mal în piciorul bun, lovind firav cu cel beteag, şi am izbutit să câştig puţin teren. Poate că eram confuz în privinţa unor lucruri, însă nu voiam să mă înec în golful Mexic. În privinţa asta nu eram confuz. M-am târât afară din apă cu părul atârnându-mi pe ochi, scuipând şi tuşind, trăgându-mi piciorul drept după mine ca pe o geantă mustind de apă.

Când am ajuns în sfârşit la porţiunea cu nisip uscat, m-am rostogolit pe spate şi m-am uitat ţintă la cer. O semilună

grasă naviga pe catifeaua negricioasă de deasupra acoperişului Marelui Roz. Părea foarte senină acolo sus. Aici jos era un om care se simţea opusul lui senin: înfiorat şi trist şi furios. Am întors capul pentru a mă uita la ciotul braţului, apoi am ridicat iar ochii către lună.