comunicare între euri - eul de suprafaţă şi eul de profunzime, la asta mă refer - este duşmanul îndoielii de sine. Asta risipeşte confuzia.

Dar pentru a fi sigur, am hotărât să purced la ceea ce-mi spuneam că este un experiment.

IV

EFree19 către Pamorama667

9:15 AM

24 ianuarie

Dragă Pam: Am o părere neobişnuită la tine. Pictez de o vreme şi subiectele sunt stranii, dar şi destul de hazlii (cel puţin aşa mi se pare mie). E mai uşor să-ţi arăt ce zic decât să descriu, aşa că

ataşez câteva jpeg-uri la acest e-mail. Mă gândeam la mănuşile alea de grădinărit pe care le aveai tu, alea pe care scria JOS pe una şi MÂINILE pe cealaltă. Tare aş dori să le introduc într-un apus. NU mă întreba de ce, ideile astea îmi vin din senin. Le mai ai? Şi dacă da, vrei să mi le trimiţi? Ţi le voi trimite bucuros înapoi, dacă vrei.

Ţi-aş fi tare recunoscător dacă n-ai arăta pozele nimănui din

„vechea gaşcă“. Bozie în special s-ar prăvălie de râs dacă ar vedea chestiile ASTEA.

Eddie

P.S.: Dacă simţi că nu poţi să-mi trimiţi mănuşile, e perfect OK. E

doar o tonă.

E.

Răspunsul veni în aceeaşi seară, din partea unei Pam care deja ajunsese înapoi acasă în St Paul:

Pamorama667 către EFree

19 5:00 PM

24 ianuarie

Salut, Edgar: Ilse mi-a povestit despre pozele tale, desigur. Sunt în mod categoric ceva diferit. Sper că hobby-ul ăsta va ţine mai mult decât chestia aia cu restaurarea maşinii. Dacă n-ar fi existat eBay, Mustang-ul ăla vechi cred că tot în spatele casei ar fi. Ai dreptate că-i o cerere ciudată, dar după ce m-am uitat la pozele tale, îmi cam dau seama ce urmăreşti (pui lucruri disparate laolaltă, ca oamenii să le privească într-un fel nou, corect?) şi oricum mă gândesc să-mi iau o pereche nouă, aşa că „fă-ţi de cap“. O să ţi le trimit prin UPS, îţi cer doar să-mi trimiţi un jpg cu

„Produsul finit“ (), de o exista vreodată unul.

Ilse zice că s-a simţit de minune. Sper că ţi-a trimis o ilustrată de mulţumire şi nu doar un e-mail, dar ştiu eu cum e ea.

Mai am un lucru să-ţi spun, Eddie, deşi nu ştiu cât de mult o să-ţi placă. Am trimis o copie a e-mailului tău, împreună cu pozele în jpg, lui Zander Kamen, ţi-aminteşti de el, sunt sigură. M-am gândit că i-ar face plăcere să le vadă, dar mai mult voiam să citească

e-mailul şi să vadă dacă există motiv de îngrijorare, pentru că faci în scris ceea ce făceai în vorbire: „părere“ în loc de „cerere“, „s-ar prăvălie de râs“ în loc de „s-ar prăvăli de râs“. În final ai scris „E

doar o tonă“, şi nu ştiu ce înseamnă asta, dar doctorul Kamen zice că poate „toană“.

Mă gândesc la tine.

Pam

PS: Tata se simte puţin mai bine, operaţia a reuşit (doctorii spun că e posibil să „o fi scos toată“, dar pun pariu că mereu spun asta). Pare să reacţioneze bine la chimioterapie şi e acasă. Deja merge pe picioarele lui.

Mersi că te-ai interesat de soarta lui.

PS-ul ei era un exemplu perfect al părţii neplăcute a fostei mele soţii: las-o moale... las-o moale... las-o moale... apoi muşcă şi „fă-te nevăzut“. Avea dreptate, însă. Trebuia să-i spun să transmită cele mai bune urări din partea Comunistcratului cu proxima ocazie când vorbea la telefon cu babacul ei. Cancerul ăla la fund e o pacoste.

Întregul e-mail era o simfonie a iritării, de la menţionarea Mustang-ului pe care nu avusesem niciodată timp să-l termin de restaurat şi până la grijile pentru alegerea mea greşită a cuvintelor. Griji venite din partea unei femei care credea că Xander se scrie cu Z.

Şi odată ce am scos fierea pe gură (vorbind în casa goală, pe tonuri ridicate, dacă e musai să ştiţi), chiar am recitit e-mailul pe care i-l trimisesem, şi da, m-am îngrijorat. Puţin, în orice caz.

Pe de altă parte, poate că era într-adevăr doar o tonă.

V

Cel de-al doilea scaun de plajă dungat devenise un element nelipsit la masa tipului îndesat, şi pe măsură ce mă

apropiam tot mai mult de el, purtam uneori câte o scurtă

discuţie pe voci ridicate. Era un mod ciudat de a lega o cunoştinţă, însă plăcut. A doua zi după e-mailul lui Pam, cu îngrijorările ei de suprafaţă şi subtextul îngropat (Ai putea fi la fel de bolnav ca tata, Eddie, poate chiar mai bolnav), tipul de pe plajă strigă:

– Cât crezi că-ţi mai ia să ajungi până aici?

– Patru zile! am ţipat îndărăt. Poate trei!

– Ai pus la socoteală şi drumul de întoarcere?

– Da! am răspuns. Cum te cheamă?

Chipul lui puternic bronzat, deşi cam puhav, era încă

arătos. Acum scăpărară pe el dinţi albi, iar începutul de guşă dispăru când omul rânji.

– Îţi spun când ajungi aici! Pe tine?

– Scrie pe cutia poştală! am strigat.

– Ziua în care o să mă aplec să citesc cutii poştale o să fie ziua în care o să aflu ştirile de la talk-show-urile radiofonice!

Am fluturat din mână în direcţia lui, el a fluturat în direcţia mea, a strigat Hasta mariana! şi s-a întors să se uite la apă

şi la păsările care planau din nou deasupra ei.

Când am ajuns înapoi la Marele Roz, steguleţul căsuţei mele de mesaje electronice era ridicat şi am găsit asta: KamenDoc către EFree19

2:49 PM

25 ianuarie