– Şi-a luat un avocat. Merge mai departe cu divorţul ăsta.
– N-am crezut nici-o clipă că nu o va face.
Era adevărat. Încă nu-mi aminteam s-o fi strâns de gât, dar îmi aminteam privirea pe care o avea când mi-a spus că
am făcut-o. Şi mai era un lucru: când Pam îşi punea ceva în cap, rareori se răzgândea.
– Vrea să ştie dacă vrei să apelezi la Bozie.
A trebuit să zâmbesc la asta. William Bozeman al III-lea era un conţopist de şaizeci şi şase de ani, spilcuit, manichiurat, purtător de papion, de la firma de avocatură
din Minneapolis, de serviciile căreia se folosea compania mea, iar dacă ar fi aflat că eu şi Tom îi spunem Bozie de cel puţin douăzeci de ani, probabil că ar fi făcut o embolie.
– Nu m-am gândit la asta. Care-i treaba, Tom? Ce vrea, mai exact?
Îşi bău jumătate din bere, apoi puse paharul pe un raft de bibliotecă, lângă desenul meu ageamiu. Se rumenise în obraji.
– Speră că nu va ieşi urât. A spus: „Nu vreau să fiu bogată
şi nu vreau să mă cert. Vreau doar să fie corect cu mine şi cu fetele, aşa cum a fost întotdeauna. Îi transmiţi tu asta?“
Aşa că-ţi transmit.
Înălţă din umeri. M-am ridicat în picioare, m-am dus la geamul mare dintre living şi verandă şi m-am uitat la lac. În scurt timp aveam să pot ieşi în propria mea „cameră
Florida“, orice ar fi fost asta, şi să mă uit în largul golfului Mexic. M-am întrebat dacă va fi mai bine, mai altfel, decât să te uiţi în largul lacului Phalen. M-am gândit că mă voi mulţumi cu „altfel“, cel puţin pentru început. „Altfel“ avea să fie începutul. Când m-am întors cu faţa, Tom Riley nu părea deloc în apele sale. La început am crezut că-i e rău
de la stomac, după care mi-am dat seama că se străduieşte să nu plângă.
– Care e problema, Tom? am întrebat.
El încercă să vorbească şi scoase doar un croncănit lichid.
Îşi drese glasul şi încercă din nou.
– Şefule, nu mă pot obişnui să te văd în felul ăsta, cu un singur braţ. Îmi pare foarte rău.
Era o tiradă naturală, neprefăcută şi prietenoasă: mi-a mers drept la inimă. Cred că la un moment dat am fost amândoi cât pe ce să ne punem pe bocit, ca doi Tipi Sensibili la Oprah Winfrey Show. Ideea m-a ajutat să-mi recapăt controlul.
– Şi mie îmi pare rău, am spus, dar încep să mă
obişnuiesc. Sincer. Acum, bea-ţi berea aia afurisită înainte să se răsufle.
El râse şi îşi turnă restul de Grain Belt în pahar.
– Am să-ţi dau o ofertă pe care să i-o comunici ei, am spus. Dacă-i convine, ne putem înţelege asupra detaliilor. O
învoială între patru ochi. Fără avocaţi.
– Vorbeşti serios, Eddie?
– Da. Fă tu o socoteală generală, ca să ştim pe ce ne bazăm. Împărţim mălaiul în patru. Ei îi revin trei părţi -
şaptezeci şi cinci la sută - pentru ea şi fete. Eu iau restul.
Divorţul în sine... hei, Minnesota e un stat înţelegător, după
masa de prânz mergem la Borders şi cumpărăm Divorţul pentru tonţi.
Părea năucit.
– Există o asemenea carte?
– Nu m-am interesat, dar nu se pute să nu existe.
– Cred că vrei să spui „nu se poate“.
– Nu asta am spus?
– Nu contează. Eddie, genul ăsta de învoială o să-ţi facă
praf averea.
– Crezi că-mi pasă? Mă doare în cot. Încă îmi pasă de companie, iar compania e bine mersi, intactă şi condusă de oameni care ştiu ce fac. Cât despre avere, nu propun decât
să ne dispensăm de egoul care le permite de obicei avocaţilor să ia caimacul. Sunt destui bani pentru toţi, dacă
suntem rezonabili, îşi termină berea, fără a-şi dezlipi ochii de pe mine.
