– Pentru cât timp?
– Măcar un an.
Se uită la mine enigmatic. Faţa lui mare era croită special pentru o asemenea expresie; gravată pe mormântul lui Tutankhamon, cred că l-ar fi pus pe gânduri şi pe Howard Carter.
– Iar dac-o să faci ceva la capătul acelui an, Edgar, pentru numele lui Dumnezeu - nu, pentru binele fiicelor tale - fă
aşa încât să pară credibil.
Dispăruse aproape complet în vechea sofa; acum începu lupta ca să se ridice. Am păşit să-l ajut şi el mi-a făcut semn cu mâna că se descurcă. Reuşi într-un final să se ridice în picioare, şuierând mai puternic ca oricând, şi îşi luă
servieta. Privi în jos la mine de la înălţimea sa de un metru nouăzeci şi cinci, cu globii aceia oculari holbaţi, cu cornea gălbuie, părând şi mai mari din cauza ochelarilor cu lentile foarte groase.
– Edgar, există ceva care să te facă fericit?
Am cugetat în treacăt la întrebarea aceasta (singurul mod care părea sigur) şi am spus:
– Obişnuiam să desenez.
De fapt, făceam mai mult decât nişte simple desene, dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă. De atunci interveniseră alte lucruri. Căsnicia, cariera. Care acum se duseseră amândouă pe copcă.
– Când?
– În copilărie.
M-am gândit să-i spun că odinioară visam să merg la facultatea de artă - îmi cumpăram chiar câte un album cu reproduceri când îmi permiteam - dar nu i-am spus. În ultimii treizeci de ani, contribuţia pe care am adus-o lumii artistice consta în mâzgăleli făcute în timp ce vorbeam la telefon, şi probabil că trecuseră zece ani de când cumpărasem ultimul album de artă, genul acela pe care îl pui pe măsuţa pentru cafea ca să-ţi impresionezi prietenii.
– De atunci?
M-am gândit să mint - nu voiam să par un tip extrem de anost - dar am optat pentru adevăr. Oamenilor cu un singur braţ le e recomandat să spună adevărul de câte ori e posibil. Nu Wireman zice asta, ci eu.
– Nu.
– Reapucă-te, mă sfătui Kamen. Ai nevoie de bariere.
– Bariere, am spus, uimit.
– Da, Edgar.
Părea surprins şi puţin dezamăgit, de parcă n-aş fi priceput un concept extrem de simplu.
– Bariere în calea nopţii.
VI
Cam după o săptămână, Tom Riley a revenit în vizită. Pe atunci frunzele începuseră să se îngălbenească şi îmi amintesc că funcţionarii puneau afişe de Haloween în magazinul Wal-Mart din care mi-am cumpărat maculatoare de desen pentru prima dată din colegiu încoace... la naiba, poate chiar din liceu.
Ce-mi amintesc cel mai clar despre vizita aceea este cât de stânjenit şi nelalocul lui părea Tom.
I-am oferit o bere şi a acceptat-o. Când m-am întors din bucătărie, el se uita la un desen pe care îl făcusem în creion şi cerneală - trei palmieri profilaţi pe o întindere de apă, o bucăţică dintr-o verandă închisă iţindu-se la stânga, în prim-plan.
– E bunicel, spuse el. Tu l-ai făcut?
– Nu, spiriduşii. Vin la ceas de noapte. Îmi cârpesc încălţările şi mai fac câte un desen.
El râse prea tare şi puse desenul înapoi pe masă.
– Nu prea seamănă cu Minnesota, scumpule, zise el, imitând accentul suedez.
– L-am copiat dintr-un album, am spus.
Folosisem de fapt o fotografie dintr-o broşură Realtor.
Fusese făcută în aşa-numita „cameră Florida“ din Salmon Point, locuinţa pe care tocmai o închiriasem pe un an. Nu fusesem niciodată în Florida, nici măcar în vacanţă, dar imaginea aceea făcuse apel la ceva adânc înrădăcinat în mine şi, pentru prima dată de la accident încoace, mă
simţeam de-a dreptul nerăbdător. Era ceva vag, însă era ceva.
– Cu ce te pot ajuta, Tom? Dacă e vorba de firmă...
– De fapt, Pam m-a rugat să vin la tine. Plecă fruntea în pământ.
– Nu prea voiam să vin, dar nu m-am simţit în stare s-o refuz. De dragul vremurilor de demult, ştii.
– Sigur.
Tom îmi fusese alături încă din zilele când Compania Freemantle nu însemna decât trei camionete, un Caterpillar D9 şi o sumedenie de visuri măreţe.
– Atunci, spune-mi ce-i. N-am să te muşc.
