Mă durea capul de credeam că mor, iar ea se punea pe plâns. O uram pentru asta. N-avea de ce să plângă, pentru că nu ea era în cuşcă, nu ea se uita la lume printr-o pâclă
roşiatică. Nu ea era maimuţa din cuşcă. Şi atunci mi s-a deschis mintea.
– Adu-l pe colega aici şi stai jos!
Mai bine de atât creierul meu zdruncinat nu reuşea să
exprime ideea de scaun.
Eram furios tot timpul. Aveam două infirmiere bătrâne, pe care le numeam Frigida Unu şi Frigida Doi, de parcă ar fi fost personaje într-o bandă desenată cu Dr. Seuss. Mai era o voluntară pe care o strigam Pilch Lozenge - habar nu am de ce, însă porecla asta avea şi un soi de conotaţie sexuală.
Pentru mine, cel puţin. Când m-am înzdrăvenit, am încercat să dau în oameni. De două ori am încercat s-o înjunghii pe Pam şi o dată am reuşit, deşi doar cu un cuţit de plastic. Tot a avut nevoie de câteva copci la antebraţ. Au fost momente când a trebuit să fiu legat.
Iată ce-mi amintesc cel mai bine din cealaltă viaţă a mea: o după-amiază toridă la sfârşitul şederii mele de o lună
într-un costisitor azil de recuperare, costisitorul aparat de aer condiţionat stricat, eu legat în pat, o telenovelă la televizor, o mie de clopoţei răsunându-mi în cap, durerea arzându-mi şi crispându-mi partea dreaptă a corpului ca un vătrai înroşit, braţul drept lipsă furnicându-mă, degetele
lipsă de la mâna dreaptă lipsă zvâcnind, perspectiva unei perioade bune (nu ştiu cât de lungi, pentru că estimarea timpului mă depăşeşte) până la următoarea doză de Oxycontin, o infirmieră ieşind din negura roşie, o creatură
care vine să se holbeze la maimuţa din cuşcă şi spune:
„Eşti pregătit să primeşti vizita soţiei tale?“ Iar eu răspund:
„Numai dacă a adus cu ea un pistol cu care să mă
împuşte.“
N-ai crede că genul acela de durere va trece, dar trece.
Apoi eşti expediat acasă şi durerea e înlocuită de agonia fizioterapiei. Roşul a început să-mi dispară din faţa ochilor.
Un psiholog specializat în hipnoterapie mi-a arătat câteva trucuri tari pentru a face faţă durerilor şi furnicăturilor-fantomă din braţul amputat. Pe psiholog îl chema Kamen. Kamen a fost cel care mi-a adus-o pe Reba: unul dintre puţinele lucruri pe care le-am luat cu mine când am ieşit şchiopătând din cealaltă viaţă şi am intrat în cea pe care am trăit-o în Duma Key.
– Asta nu-i o terapie psihologică omologată pentru controlarea stărilor de furie, a zis doctorul Kamen, deşi presupun că e posibil să fi minţit în privinţa asta, pentru a o face pe Reba mai atractivă. Mi-a spus că trebuie să-i dau un nume cu rezonanţă negativă, aşa că, deşi semăna mai mult cu Lucy Ricardo, am numit-o după o mătuşă care obişnuia să mă ciupească de degete când eram mic, dacă nu mâncam toţi morcovii. Apoi, la mai puţin de două zile după
ce am primit-o, i-am uitat numele. Nu-mi veneau în minte decât nume de băieţi, fiecare în parte stârnindu-mi stări tot mai intense de furie: Randall, Russell, Rudolph, fututul de River Phoenix.
Atunci eram deja acasă. Pam a venit să-mi aducă
mâncarea de dimineaţă şi trebuie să fi văzut expresia mea, căci am observat că-şi adună forţele pentru a face faţă unui acces de furie. Dar chiar dacă uitasem numele pufoasei păpuşi roşii pe care mi-o dăduse psihologul, mai ţineam minte în ce fel trebuia s-o folosesc în acea situaţie.
– Pam, am spus, am nevoie de cinci minute ca să-mi recapăt stăpânirea. O să reuşesc.
– Eşti sigur...?
– Da. Acum, ia borâtura aia din ochii mei şi vâră-ţi-o în pudra de faţă. O să reuşesc.
Nu ştiam dacă eram într-adevăr în stare s-o fac, dar asta trebuia să spun. Nu-mi aduceam aminte numele păpuşii ăleia, dar îmi aduceam aminte „O să reuşesc“. Asta mi-e clar de la sfârşitul celeilalte vieţi, cum spuneam întruna „O
să reuşesc“ chiar şi atunci când ştiam că nu e aşa, chiar şi atunci când ştiam că am belit cariciul, că l-am belit în stil mare, că l-am belit de să-mi sară ochii din cap.
– O să reuşesc, am spus, şi Dumnezeu ştie cum arătam, pentru că ea a ieşit cu spatele fără un cuvânt, cu tava încă
pe palme şi cu ceaşca lovindu-se cristalin de farfurie.
După ce a plecat, am ridicat păpuşa în faţa ochilor, uitându-mă fix în ochii ei albaştri şi tâmpi şi înfigându-mi degetele mari în corpul ei moale.
– Cum te cheamă, târfă hâdă ce eşti? i-am strigat în faţă.
Nu mi-a trecut nici-o clipă prin gând că Pam ar putea asculta la interfonul din bucătărie, ea şi infirmiera angajată
deopotrivă. Sincer să fiu, m-ar fi putut auzi prin uşă şi dacă
interfonul era stricat. Aveam vlagă în ziua aceea, nu glumă.
Am început să scutur păpuşa în toate părţile. Capul i se bălăngănea şi părul sintetic îi zbura anapoda. Ochii albaştri, mari ca de caricatură, păreau să spună „Ooo, om rău ce eşti!“, ca Betty Boop într-unul dintre desenele alea animate vechi, pe care încă le mai poţi vedea uneori la posturile de televiziune prin cablu.
– Cum te cheamă, târfă? Cum te cheamă, pizdă? Cum te cheamă, curvă ieftină plină de zdrenţe? Spune-mi cum te cheamă! Spune-mi cum te cheamă!
Spune-mi cum te cheamă, că dacă nu, îţi smulg ochii şi-ţitai nasul şi-ţi rup...
Mental, am făcut atunci o legătură - un lucru care încă mi se întâmplă şi acum, patru ani mai târziu, în orăşelul
Tamazunchale, statul San Luis Potosi, Mexic, scena celei de-a treia vieţi a lui Edgar Freemantle. Pentru un moment, m-am aflat în camioneta mea, mapa se lovea de vechiul meu sufertaş de oţel în spaţiul pentru picioare al pasagerului (mă îndoiesc că eram singurul milionar american activ care-şi ia sufertaşul cu el la muncă, dar probabil că nu eram mai mult de câteva zeci toţi), iar laptopul stătea alături, pe scaun. Din difuzoarele radioului o voce de femeie a strigat Era ROŞU! cu o fervoare evanghelică. Doar două cuvinte, dar de mai multe nici nu era nevoie. Era cântecul despre femeia aceea sărmană care-şi transformă frumoasa fiică în prostituată. Se numea „Fancy“
şi era cântat de Reba McEntire.
– Reba, am şoptit şi am strâns păpuşa la piept. Tu eşti Reba. Reba-Reba-Reba.
