mâncarea de dimineaţă şi trebuie să fi văzut expresia mea, căci am observat că-şi adună forţele pentru a face faţă unui acces de furie. Dar chiar dacă uitasem numele pufoasei păpuşi roşii pe care mi-o dăduse psihologul, mai ţineam minte în ce fel trebuia s-o folosesc în acea situaţie.

– Pam, am spus, am nevoie de cinci minute ca să-mi recapăt stăpânirea. O să reuşesc.

– Eşti sigur...?

– Da. Acum, ia borâtura aia din ochii mei şi vâră-ţi-o în pudra de faţă. O să reuşesc.

Nu ştiam dacă eram într-adevăr în stare s-o fac, dar asta trebuia să spun. Nu-mi aduceam aminte numele păpuşii ăleia, dar îmi aduceam aminte „O să reuşesc“. Asta mi-e clar de la sfârşitul celeilalte vieţi, cum spuneam întruna „O

să reuşesc“ chiar şi atunci când ştiam că nu e aşa, chiar şi atunci când ştiam că am belit cariciul, că l-am belit în stil mare, că l-am belit de să-mi sară ochii din cap.

– O să reuşesc, am spus, şi Dumnezeu ştie cum arătam, pentru că ea a ieşit cu spatele fără un cuvânt, cu tava încă

pe palme şi cu ceaşca lovindu-se cristalin de farfurie.

După ce a plecat, am ridicat păpuşa în faţa ochilor, uitându-mă fix în ochii ei albaştri şi tâmpi şi înfigându-mi degetele mari în corpul ei moale.

– Cum te cheamă, târfă hâdă ce eşti? i-am strigat în faţă.

Nu mi-a trecut nici-o clipă prin gând că Pam ar putea asculta la interfonul din bucătărie, ea şi infirmiera angajată

deopotrivă. Sincer să fiu, m-ar fi putut auzi prin uşă şi dacă

interfonul era stricat. Aveam vlagă în ziua aceea, nu glumă.

Am început să scutur păpuşa în toate părţile. Capul i se bălăngănea şi părul sintetic îi zbura anapoda. Ochii albaştri, mari ca de caricatură, păreau să spună „Ooo, om rău ce eşti!“, ca Betty Boop într-unul dintre desenele alea animate vechi, pe care încă le mai poţi vedea uneori la posturile de televiziune prin cablu.

– Cum te cheamă, târfă? Cum te cheamă, pizdă? Cum te cheamă, curvă ieftină plină de zdrenţe? Spune-mi cum te cheamă! Spune-mi cum te cheamă!

Spune-mi cum te cheamă, că dacă nu, îţi smulg ochii şi-ţitai nasul şi-ţi rup...

Mental, am făcut atunci o legătură - un lucru care încă mi se întâmplă şi acum, patru ani mai târziu, în orăşelul

Tamazunchale, statul San Luis Potosi, Mexic, scena celei de-a treia vieţi a lui Edgar Freemantle. Pentru un moment, m-am aflat în camioneta mea, mapa se lovea de vechiul meu sufertaş de oţel în spaţiul pentru picioare al pasagerului (mă îndoiesc că eram singurul milionar american activ care-şi ia sufertaşul cu el la muncă, dar probabil că nu eram mai mult de câteva zeci toţi), iar laptopul stătea alături, pe scaun. Din difuzoarele radioului o voce de femeie a strigat Era ROŞU! cu o fervoare evanghelică. Doar două cuvinte, dar de mai multe nici nu era nevoie. Era cântecul despre femeia aceea sărmană care-şi transformă frumoasa fiică în prostituată. Se numea „Fancy“

şi era cântat de Reba McEntire.

– Reba, am şoptit şi am strâns păpuşa la piept. Tu eşti Reba. Reba-Reba-Reba.

N-o să mai uit niciodată.

Am uitat, totuşi - săptămâna următoare - dar atunci nu m-am înfuriat. Nu. Am ţinut-o la piept ca pe-o amantă mică, am închis ochii şi am vizualizat camioneta distrusă în accident. Am vizualizat sufertaşul de oţel lovindu-se de clema de oţel a mapei şi vocea femeii s-a auzit din nou din difuzoare, jubilând cu aceeaşi fervoare evanghelică: Era ROŞU!

Doctorul Kamen a spus că acesta este un moment de cotitură. Era emoţionat. Soţia mea a părut mult mai puţin emoţionată, iar sărutul pe care mi l-a dat pe obraz era din categoria celor neutre. De atunci cred că au mai trecut două luni până să-mi spună că vrea să divorţăm.

II

Pe atunci fie durerea scăzuse, fie mintea mea se adaptase în aşa fel încât să-i facă faţă. Încă mai aveam migrene, dar mai rar şi nu întotdeauna aveau aceeaşi forţă; între pereţii cranieni nu mai era mereu ca la miezul nopţii în cea mai

mare ceasornicărie din lume. Primeam întotdeauna cu braţele deschise Vicodinul la ora cinci şi Oxycontinul la opt -

până să înghit pastilele alea magice, abia şontâcăiam în cârja mea canadiană de un roşu aprins - dar şoldul reconstruit începea să mi se vindece.

Kathy Green, Regina Fizioterapiei, venea la Casa Freemantle din Mendota Heights lunea, miercurea şi vinerea. Aveam voie să iau un Vicodin în plus înainte de şedinţele noastre, însă strigătele mele tot umpleau casa până când puneam punct. Încăperea de la subsol fusese transformată în sală de terapie, cu tot cu cadă de baie pentru persoane cu handicap. După două luni de tortură, reuşeam serile să cobor acolo singur ca să-mi exersez piciorul şi să încep să-mi lucrez cât de cât abdomenul. Kathi spunea că, dacă fac treaba asta câteva ore înainte de culcare, corpul meu elimină endorfine şi asta mă face să

dorm mai bine.

În timpul unuia dintre aceste exerciţii fizice de seara -

Edgar în căutarea endorfinelor misterioase - s-a întâmplat ca Pam, persoana cu care eram căsătorit de un sfert de secol, să coboare scările şi să-mi spună că vrea să

divorţeze.

M-am oprit din ce făceam - abdomene - şi m-am uitat la ea. Şedeam pe un covoraş de exerciţii. Ea stătea la baza scărilor, la o distanţă prudentă, în cealaltă parte a încăperii.

Aş fi putut s-o întreb dacă vorbeşte serios, dar lumina era foarte bună unde stătea ea - aveam tuburi cu neon - şi n-a fost nevoie. Oricum, nu cred că este genul de glumă pe care s-o facă femeile la şase luni după ce soţul lor aproape că şi-a pierdut viaţa într-un accident. Aş fi putut s-o întreb de ce, dar ştiam. Vedeam bine cicatricea albă de pe braţul ei, acolo unde o înjunghiasem cu cuţitul de plastic de pe tava cu mâncare de la spital, iar ăsta nu era decât cel mai neînsemnat dintre motive. Mi-am amintit că i-am spus, nu cu foarte mult timp în urmă, să ia borâtura aia din ochii mei şi să şi-o vâre în pudra de faţă. M-am gândit să-i cer măcar

să se mai gândească la asta, dar furia m-a umplut din nou.

În zilele acelea, furia nefondată, cum o numea doctorul Kamen, era prietenul meu cel rău. Iar ceea ce simţeam atunci nu mi se părea a fi câtuşi de puţin nefondat.

Eram la bustul gol. Braţul drept mi se sfârşea la nouă

centimetri de umăr. Am smucit ciotul spre ea - numai atât eram în stare să fac cu muşchiul care-mi rămăsese.

– Uite aici, am spus, îţi arăt degetul mijlociu. Dispari din ochii mei, dacă asta simţi. Dispari, cuvă laşă ce eşti!

Primele lacrimi începuseră să i se rostogolească pe faţă, însă tot încerca să zâmbească. Era o strădanie cam palidă.

– Curvă, Edgar, zise ea. Cuvântul e curvă.

– Cuvântul e ăla care spun eu că este, am zis şi mi-am reluat exerciţiile pentru abdomen. E greu ca naiba să faci asta când îţi lipseşte un braţ; corpul are tendinţa să se răsucească pe partea ciungită. Eu nu te-aş fi părăsit, asta-i ideea. Eu nu te-aş fi părăsit. Aş fi trecut peste toate greutăţile.

– E diferit, spuse ea. Nu se sinchisi să se şteargă pe faţă. E

diferit şi tu ştii asta. Eu, dacă aş avea un acces de furie, nu te-aş putea frânge în două.

– Mi-ar fi al naibii de greu să te frâng în două cu un singur braţ, am spus, făcând abdomene mai repede.

– M-ai înjunghiat cu un cuţit.

De parcă despre asta era vorba. Nu era, şi amândoi o ştiam.

– Era un simplu cuţit de plastic, eu eram cu minţile pe jumătate duse şi tu vrei ca astea să fie ultimele tale cuvinte pe catul de moarte: „Eddie m-a junghiat cu un muţit de plastic. Adio, lume crudă.“

– M-ai strâns de gât, spuse ea pe o voce pe care abia am auzit-o.

M-am oprit din făcut abdomene şi m-am uitat năuc la ea.