Părea surprins şi puţin dezamăgit, de parcă n-aş fi priceput un concept extrem de simplu.

– Bariere în calea nopţii.

VI

Cam după o săptămână, Tom Riley a revenit în vizită. Pe atunci frunzele începuseră să se îngălbenească şi îmi amintesc că funcţionarii puneau afişe de Haloween în magazinul Wal-Mart din care mi-am cumpărat maculatoare de desen pentru prima dată din colegiu încoace... la naiba, poate chiar din liceu.

Ce-mi amintesc cel mai clar despre vizita aceea este cât de stânjenit şi nelalocul lui părea Tom.

I-am oferit o bere şi a acceptat-o. Când m-am întors din bucătărie, el se uita la un desen pe care îl făcusem în creion şi cerneală - trei palmieri profilaţi pe o întindere de apă, o bucăţică dintr-o verandă închisă iţindu-se la stânga, în prim-plan.

– E bunicel, spuse el. Tu l-ai făcut?

– Nu, spiriduşii. Vin la ceas de noapte. Îmi cârpesc încălţările şi mai fac câte un desen.

El râse prea tare şi puse desenul înapoi pe masă.

– Nu prea seamănă cu Minnesota, scumpule, zise el, imitând accentul suedez.

– L-am copiat dintr-un album, am spus.

Folosisem de fapt o fotografie dintr-o broşură Realtor.

Fusese făcută în aşa-numita „cameră Florida“ din Salmon Point, locuinţa pe care tocmai o închiriasem pe un an. Nu fusesem niciodată în Florida, nici măcar în vacanţă, dar imaginea aceea făcuse apel la ceva adânc înrădăcinat în mine şi, pentru prima dată de la accident încoace, mă

simţeam de-a dreptul nerăbdător. Era ceva vag, însă era ceva.

– Cu ce te pot ajuta, Tom? Dacă e vorba de firmă...

– De fapt, Pam m-a rugat să vin la tine. Plecă fruntea în pământ.

– Nu prea voiam să vin, dar nu m-am simţit în stare s-o refuz. De dragul vremurilor de demult, ştii.

– Sigur.

Tom îmi fusese alături încă din zilele când Compania Freemantle nu însemna decât trei camionete, un Caterpillar D9 şi o sumedenie de visuri măreţe.

– Atunci, spune-mi ce-i. N-am să te muşc.

– Şi-a luat un avocat. Merge mai departe cu divorţul ăsta.

– N-am crezut nici-o clipă că nu o va face.

Era adevărat. Încă nu-mi aminteam s-o fi strâns de gât, dar îmi aminteam privirea pe care o avea când mi-a spus că

am făcut-o. Şi mai era un lucru: când Pam îşi punea ceva în cap, rareori se răzgândea.

– Vrea să ştie dacă vrei să apelezi la Bozie.

A trebuit să zâmbesc la asta. William Bozeman al III-lea era un conţopist de şaizeci şi şase de ani, spilcuit, manichiurat, purtător de papion, de la firma de avocatură

din Minneapolis, de serviciile căreia se folosea compania mea, iar dacă ar fi aflat că eu şi Tom îi spunem Bozie de cel puţin douăzeci de ani, probabil că ar fi făcut o embolie.

– Nu m-am gândit la asta. Care-i treaba, Tom? Ce vrea, mai exact?

Îşi bău jumătate din bere, apoi puse paharul pe un raft de bibliotecă, lângă desenul meu ageamiu. Se rumenise în obraji.

– Speră că nu va ieşi urât. A spus: „Nu vreau să fiu bogată

şi nu vreau să mă cert. Vreau doar să fie corect cu mine şi cu fetele, aşa cum a fost întotdeauna. Îi transmiţi tu asta?“

Aşa că-ţi transmit.

Înălţă din umeri. M-am ridicat în picioare, m-am dus la geamul mare dintre living şi verandă şi m-am uitat la lac. În scurt timp aveam să pot ieşi în propria mea „cameră

Florida“, orice ar fi fost asta, şi să mă uit în largul golfului Mexic. M-am întrebat dacă va fi mai bine, mai altfel, decât să te uiţi în largul lacului Phalen. M-am gândit că mă voi mulţumi cu „altfel“, cel puţin pentru început. „Altfel“ avea să fie începutul. Când m-am întors cu faţa, Tom Riley nu părea deloc în apele sale. La început am crezut că-i e rău

de la stomac, după care mi-am dat seama că se străduieşte să nu plângă.

– Care e problema, Tom? am întrebat.

El încercă să vorbească şi scoase doar un croncănit lichid.

Îşi drese glasul şi încercă din nou.

– Şefule, nu mă pot obişnui să te văd în felul ăsta, cu un singur braţ. Îmi pare foarte rău.

Era o tiradă naturală, neprefăcută şi prietenoasă: mi-a mers drept la inimă. Cred că la un moment dat am fost amândoi cât pe ce să ne punem pe bocit, ca doi Tipi Sensibili la Oprah Winfrey Show. Ideea m-a ajutat să-mi recapăt controlul.

– Şi mie îmi pare rău, am spus, dar încep să mă

obişnuiesc. Sincer. Acum, bea-ţi berea aia afurisită înainte să se răsufle.

El râse şi îşi turnă restul de Grain Belt în pahar.

– Am să-ţi dau o ofertă pe care să i-o comunici ei, am spus. Dacă-i convine, ne putem înţelege asupra detaliilor. O

învoială între patru ochi. Fără avocaţi.

– Vorbeşti serios, Eddie?

– Da. Fă tu o socoteală generală, ca să ştim pe ce ne bazăm. Împărţim mălaiul în patru. Ei îi revin trei părţi -

şaptezeci şi cinci la sută - pentru ea şi fete. Eu iau restul.

Divorţul în sine... hei, Minnesota e un stat înţelegător, după

masa de prânz mergem la Borders şi cumpărăm Divorţul pentru tonţi.