Ei bine, asta e. Se putea şi mai rău. Aşa spune Wireman.
Şi eu am fost cel care a plecat de acasă.
III
Cu excepţia lui Pam, n-am avut altă parteneră în cealaltă
viaţă a mea. Cele Patru Reguli ale Succesului lui Edgar Freemantle (puteţi să luaţi notiţe) erau: nu împrumuta niciodată mai mult decât valoarea coeficientului tău de inteligenţă înmulţită cu o sută, nu împrumuta niciodată de la un om care-ţi spune pe numele mic de la prima întâlnire, nu bea niciodată tărie cât soarele este încă sus pe cer şi niciodată nu accepta o parteneră pe care n-ai vrea s-o îmbrăţişezi goală pe un pat de apă.
Am avut totuşi un contabil în care mă încredeam, Tom Riley, şi el m-a ajutat să-mi mut cele câteva lucruri de care aveam nevoie din Mendota Heights la căsuţa noastră de la
lacul Phalen. Tom, un jalnic dublu perdant la jocul căsniciei, m-a cicălit întruna.
– Nu renunţi la casă într-o situaţie ca asta, spuse el. Numai dacă un judecător te dă afară. E ca şi cum ai renunţa la avantajul terenului propriu într-un meci de finală.
Nu-mi păsa mie de avantaj; mă interesa doar să aibă grijă
cum conduce. Mă crispam de fiecare dată când o maşină
venind din contrasens părea puţin prea aproape de linia mediană. Uneori mă încordam şi apăsam pedala invizibilă
de frână din partea pasagerului. Cât despre a mă urca eu însumi din nou la volan, „niciodată“ mi se părea răspunsul corect. Sigur, Dumnezeu adoră surprizele. Asta spune Wireman.
Kathy Green, Regina Fizioterapiei, divorţase o singură
dată, însă ea şi Tom erau pe aceeaşi lungime de undă. Mi-o amintesc şezând turceşte în salopeta ei mulată, ţinându-mă
de picioare şi uitându-se la mine cu o incredulitate sumbră.
– Tu abia ai ieşit din Motelul Morţii fără un braţ şi ea vrea să arunce prosopul. Pentru că ai înjunghiat-o cu un cuţit de plastic când abia îţi aminteai cum te cheamă? Să-mi trag una! Nu înţelege că temperamentul fluctuant şi amneziile pe termen scurt sunt normale în urma traumei suferite după un accident?
– Înţelege că e speriată de mine, am spus.
– Mda? Ei bine, ascultă ce-ţi spune mămicuţa ta, Sunny Jim: dacă-ţi găseşti un avocat bun, o poţi face să plătească
pentru nerozia asta.
Câteva fire de păr îi scăpaseră din coada bine strânsă şi ea le suflă de pe frunte.
– Trebuie să plătească pentru asta. Fii atent ce-ţi spun: Ce s-a întâmplat nu e din vina ta.
– Spune că am încercat să o strâng de gât.
– Şi dacă ar fi aşa, probabil că a fi strânsă de gât de un ciung e o experienţă traumatizantă, ce să zic! Haide, Eddie, fă-o să plătească. Sunt sigură că nu-i treaba mea, dar nu-mi pasă. Nu are voie să facă ceea ce face.
– Cred că problema nu e doar faptul că am strâns-o de gât şi că am înjunghiat-o cu un cuţit de plastic.
– Dar care e?
– Nu-mi aduc aminte.
– Ea ce spune?
– Ea nu spune nimic.
Dar eu şi Pam eram împreună de mult timp, şi chiar dacă
dragostea dintre noi se transformase într-o atitudine de toleranţă pasivă, credeam că încă o cunosc destul de bine ca să ştiu că da - mai era ceva, încă mai era ceva, şi că de asta voia ea să scape.
IV
Nu la mult timp după ce m-am mutat în căsuţa de la lacul Phalen, fetele au venit în vizită la mine - tinerele femei. Au adus un coşuleţ de picnic. Am stat pe veranda dinspre lac, care mirosea a pin, am privit întinderea de apă şi am morfolit sendvişuri. Era după Ziua Muncii şi toate vaporaşele cu telecomandă fuseseră puse la păstrare pentru la anul. În coşuleţ era şi o sticlă de vin, dar eu am băut puţin. Adăugat medicamentaţiei analgezice, alcoolul avea efecte puternice; o singură bere făcea din mine un beţiv îngălat. Fetele - tinerele femei - au împărţit restul între ele, lucru care le-a destins. Melinda, întoarsă din Franţa pentru a doua oară de la confruntarea mea cu macaraua (şi deloc bucuroasă de asta), m-a întrebat dacă toţi adulţii la cincizeci de ani suferă genul ăsta de neplăcute interludii regresive, dacă trebuie şi ea să se aştepte la aşa ceva. Ilse, mezina, a început să plângă, sprijinindu-se de mine, şi a întrebat de ce nu mai poate fi ca înainte, de ce nu putem noi - referindu-se la mama ei şi la mine - să fim aşa cum am fost înainte. Lin i-a spus că acum nu e momentul ca Illy să facă pe copilul, aşa cum face ea mereu,
iar Illy i-a arătat degetul mijlociu. Eu am râs. Nu m-am putut abţine. Apoi am râs cu toţii.
Îndârjirea lui Lin şi lacrimile lui Ilse nu erau plăcute, însă
erau sincere şi-mi erau la fel de familiare precum aluniţa de pe bărbia lui Ilse sau vaga linie verticală, care cu timpul avea să se adâncească, dintre ochii lui Lin.
Linnie voia să ştie ce am de gând să fac şi i-am spus că nu ştiu. Mult nu mai aveam până să iau hotărârea de a-mi pune capăt zilelor, dar ştiam că dacă o voi face, trebuie neapărat să pară un accident. Nu aveam de gând să le las pe cele două femei tinere, care tocmai îşi clădeau temelia vieţii, să poarte în cârcă vinovăţia sinuciderii tatălui lor. La fel, nu voiam să las după mine povara vinovăţiei asupra femeii cu care împărţisem odinioară un milkshake în pat, amândoi goi-puşcă, râzând şi ascultând Plastic Ono Band la casetofon.
După ce au reuşit să se calmeze - după un complet şi total schimb de sentimente, cum ar spune doctorul Kamen - ţin minte că am avut o după-amiază plăcută. Ne-am uitat la albume cu fotografii vechi şi ne-am amintit de trecut. Mi se pare chiar că am mai râs puţin, însă nu pot avea încredere în toate amintirile din cealaltă viaţă a mea. Wireman spune că atunci când e vorba de trecut, cu toţii îndopăm gâscă.
Ilse a vrut să ieşim toţi la cină, dar Lin trebuia să se vadă
cu cineva la Biblioteca Publică înainte ca aceasta să se închidă, iar eu am spus că oricum nu prea am chef de plimbare; mă gândeam să citesc câteva capitole din cel mai recent roman al lui John Sandford şi apoi să mă culc. M-au sărutat - eram din nou prieteni - şi au plecat.
Două minute mai târziu, Ilse s-a întors.
