– I-am spus lui Linnie că mi-am uitat cheile, zise ea.

– Înţeleg că nu e aşa, am răspuns.

– Nu. Tati, i-ai face vreodată rău lui mami? Acum, adică?

Intenţionat? Am clătinat din cap, dar asta n-a convins-o.

Mi-am dat seama după cum stătea acolo şi mă privea drept în ochi.

– Nu, am spus. Niciodată. Mai degrabă...

– Mai degrabă ce, tati?

– Voiam să spun că mai degrabă mi-aş tăia un braţ, dar imediat nu mi s-a mai părut o idee prea bună. Zic doar: n-aş face-o niciodată, Illy.

– Atunci, de ce încă i-e frică de tine?

– Cred că... pentru că sunt mutilat.

Mi s-a aruncat în braţe atât de tare, că aproape am căzut amândoi pe sofa.

– O, tati, îmi pare atât de rău! Povestea asta-i nasoală rău!

Am mângâiat-o uşor pe păr.

– Ştiu, dar ţine minte asta - mai rău de atât nu poate fi.

Nu era adevărat, dar dacă aveam grijă, Ilse nu urma niciodată să ştie că i-am spus o minciună sfruntată.

Un claxon s-a auzit de pe alee.

– Du-te, am spus şi i-am sărutat obrazul umed. Sora ta nu mai are răbdare. A strâmbat din nas.

– Halal noutate! Sper că nu faci exces de analgezice, nu?

– Nu.

– Să mă suni dacă ai nevoie de mine, tati. Iau primul avion.

Aşa ar fi făcut. Motiv pentru care nu aveam s-o sun.

– Sigur.

Am sărutat-o şi pe celălalt obraz.

– Ăsta e pentru sora ta.

A încuviinţat şi a ieşit din casă. Eu m-am aşezat pe canapea şi am închis ochii. În spatele lor, ornicele băteau şi iar băteau.

V

Următorul meu musafir a fost doctorul Kamen, psihologul care mi-a dat-o pe Reba. Nu l-am invitat eu. Pentru vizita lui trebuia să-i mulţumesc lui Kathi, apriga mea fizioterapeută.

Deşi nu putea să aibă mai mult de patruzeci de ani, Kamen umbla ca un om mult mai în vârstă şi respiraţia îi şuiera de fiecare dată când se aşeza. Se uita printre gene printr-o pereche de ochelari cu rame enorme de baga şi peste un enorm burdihan în formă de pară. Era un bărbat foarte înalt şi foarte tuciuriu, cu trăsături atât de adânc săpate, că păreau ireale. Uriaşii lui globi oculari, nasul cât prora unei nave şi buzele totemice inspirau respect nemărginit. Xander Kamen arăta ca un zeu minor într-un costum de la Men's Warehouse. Mai arăta şi ca un candidat cu şanse mari la un infarct sau o comoţie cerebrală fatală

înainte să împlinească cincizeci de ani.

Când i-am oferit ceva rece, m-a refuzat, spunând că nu poate sta, apoi şi-a pus servieta pe canapea, ca pentru a-şi contrazice spusele. S-a afundat ca un submarin lângă braţul canapelei (şi continua să se afunde - mă temeam pentru arcurile sofalei), uitându-se la mine şi şuierând vesel.

– Ce vânt te aduce prin părţile astea? l-am întrebat.

– O, Kathi mi-a spus că ai de gând să-ţi faci felul, zise el pe tonul pe care l-ar fi folosit pentru a spune: Kathi mi-a zis că

dai o petrecere pe peluză şi că serveşti cremeş crocant şiproaspăt. E adevărat sau nu zvonul ăsta?

Am deschis gura, apoi am închis-o la loc. Odată, când aveam zece ani şi copilăream în Eau Claire, am luat o carte cu benzi desenate de pe stativul rotativ dintr-o drogherie, am vârât-o la betelia pantalonilor şi mi-am coborât tricoul peste ea. Când ieşeam nepăsător pe uşă, crezându-mă cel mai şmecher om din lume, un funcţionar m-a apucat de braţ. Cu mâna liberă mi-a ridicat tricoul şi a scos la iveală

comoara ilicit dobândită. “Asta cum a ajuns acolo?“ m-a întrebat. În cei patruzeci de ani scurşi de atunci nu mi-a venit niciodată atât de greu să răspund la o întrebare atât de simplă.

În cele din urmă - cu mult după ce un asemenea răspuns ar putea avea cât de cât greutate - am spus:

– Asta-i ridicol. Habar nu am de unde i-a putut veni ideea asta.

– Nu?

– Nu. Eşti sigur că nu vrei o cola?

– Mulţumesc, dar nu. M-am ridicat şi am luat o cola din frigiderul din bucătărie. Am strâns bine sticla între ciotul braţului lipsă şi piept - se poate face, dar e dureros; nu ştiu ce aţi văzut în filme, dar când îţi rupi coastele te doare mult timp după aceea - şi am rotit capacul cu mâna stângă. Sunt stângaci. Cu asta ai avut noroc, muchacho, cum spune Wireman.

– Oricum, mă surprinde că ai luat-o în serios, am spus, revenind în cameră.

Kathi e un fizioterapeut extraordinar, dar nu-i psihiatru.

Înainte să mă aşez, am pregetat o clipă.

– La drept vorbind, nici tu nu eşti. Teoretic vorbind.

Kamen duse o mână enormă căuş la urechea ce părea să

aibă cam dimensiunea unui sertar de masă.

– Aud cumva... un zăngănit? Mi se pare că da!

– Despre ce vorbeşti?

– E fermecătorul sunet medieval pe care-l scot dispozitivele de apărare când se ridică.

Încercă să-mi facă ironic cu ochiul, dar datorită