📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

„Foamea e mult mai sigură şi va face mai bine toată treaba.”

CAPITOLUL XXXIII

Dispariţia lui Mr. Pike

În cursul unei ploi, torenţiale căzută azi-dimineaţă, Buckwheat se îndeletnicea cu stringerea apei în jgheaburile din odaia hărţilor, cînd deodată răsună o detunătură — şi un glonte, pornit de pe partea din faţă a corăbiei, îi atinse umărul.

Din fericire glontele era de calibru mic şi, din pricina dis­tanţei străbătute, îşi pierduse cea mai mare parte din puterea de pătrundere. Cu toate că rana nu era deloc serioasă, omul nostru începu să zbiere, de parcă ar fi urmat să moară.

Mînios, Mr. Pike fu nevoit să-l potolească, trăgîndu-i vreo două la ceafă. Apoi, se apucă de lucru.

Nu mi-ar plăcea niciodată să. am nevoie de Mr. Pike în ca­litate de chirurg. Cu degetul lui mic, prea mare însă pentru o ase­menea operaţie, ceea ce pricinui o mărire însemnată a găurii fă­cute de glonte, el începu să scormonească rana lui Buckwheat, în căutarea glontelui.

Buchweath începu să urle ca un scos din minţi. Dar, în timp ce „opera” cu mîna stîngă, secundul îşi ameninţa victima cu palma dreaptă, astfel că urletele încetară curînd.

Odată glontele scos, cu gingăşia unei scoabe de tîmplar, Mr. Pike trimise pe Buchwheat la Marguerite, care-l îngriji, aplicînd antiseptice pe rană şi bandajîndu-l.

Între timp, tînăra mea prietenă este foarte ocupată cu noii oas­peţi din camera cea mare de pe partea de dindărăt a corăbiei. Ea le-a dat ciorapi şi rufărie curată, scoase din lada cu mărunţişuri, ca şi păturile, sfătuindu-i să se frece bine cu săpun şi să se clătească apoi cu apa de ploaie adunată de Buckwheat.

Şi, spre a se încredinţa că nu va fi înşelată, a poruncit lui Louis şi stewardului să vegheze la îndeplinirea exactă a sfaturilor igienice pe care le dăduse.

Şi Buckwheat a fost silit să se supună; întîi, a început să se tînguie că, din cauza rănii pe care o are, i se cere un lucru cu neputinţă de înfăptuit. Marguerite nu s-a lăsat însă şi a însărcinat pe Tom Spink să se îngrijească de curăţenia camaradului său.

Pe de altă parte, ea a oprit pe oameni să mai fumeze cu pipa, altundeva decît pe dunetă.

Pentru a-şi încorona opera, Marguerite a pus oamenii să răzuie şi să spele cu leşie pereţii şi tavanul încăperii care-i găzdu­ieşte şi, începînd de mîine, s-o văruiască frumos.

*

* *

Spre a se hrăni, răzvrătiţii au prins azi cîţiva albatroşi, cu cîrligul undiţei.

Mr. Pike s-a uitat cu binoclul la ei.

Păsările au fost jumulite şi oamenii, după ce s-au săturat de-a binelea, au azvîrlit scheletele în mare, păstrînd numai oasele grele ale aripilor, pentru a-şi face din ele ţevi de pipă.

Am aflat „pe spinarea mea” ce sînt „quart-urile peste quart-uri”. Cu alte cuvinte, îmi petrec pe dunetă douăsprezece ore din douăzeci şi patru, stînd de veghe; restul e împlinit de Mr. Pike.

Nu e nici unul dintre oamenii noştri, în care să putem avea destulă încredere, sau care să aibă destule însuşiri, ca să ne poată înlocui sau schimba. Astfel încît, îndată ce ajung în cabină, mă pră­buşesc de oboseală şi somn şi dorm ca un copil.

Credincios vechiului meu obicei, încerc uneori să iau o carte şi să citesc. Dar mă răpune somnul şi aproape niciodată nu izbu­tesc să sfîrşesc pagina începută.

Cînd sînt prea obosit şi nu pot scrie, Marguerite îmi ia stiloul şi-mi ţine însemnările la zi.

Mănînc întocmai ca un salahor, mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată şi, de pe urma acestei istoveli silite, mă simt cît se poate de bine. Muşchii mi se măresc şi mi se întăresc parcă ar fi de oţel!

Şi cu toate acestea, dacă aş avea vreodată chef să mă lupt cu Mr. Pike, tot el ar fi acela care m-ar doborî şi m-ar sfărîma, cu toată vîrsta lui. Uimitor moşneag!

Bietul Faun n-a murit, deşi l-am rănit fără să vreau, cu glontele acela rătăcit. Mi-a spus Henry că l-a zărit ieri pe punte. Azi l-am văzut eu însumi. Azi a înaintat pînă în partea centrală a co­răbiei şi a privit spre dunetă, vădind mai mult ca oricînd o mare nepricepere în a înţelege întîmplările.

L-am privit îndelung cu binoclul şi am regăsit în ochii lui expresia îndurerată şi tulburătoare a cîinilor bătuţi.

Timpul e mereu frumos. Ne aflăm la mai puţin de o mie de mile de uscat, aproape de Valparaiso şi, dacă am avea mai multe pînze întinse, adierile uşoare care suflă dinspre vest-nord-vest ne-ar conduce frumuşel drept acolo.

Cînd vorbim despre răzvrătire, Mr. Pike rîde cu hohote, şi mă asigură că, într-o zi sau alta, vom pune mîna pe toţi ticăloşii.

—      A fost un fleac, Mr. Pathurst! Nu vă fie teamă!

Şi adăugă, frecîndu-şi mîinile, că în timpul acesta salariul „îi merge”.

În schimb, de cîte ori îl vede pe Sydney Waltham, care pri­veşte fără grijă cerul sau marea, ori pescuieşte cu undiţa peştii mari şi mici, stînd pe punte sau aşezat „călare” pe catargul aplecat de la provă îşi iese din sărite.

Adineauri, mi-a luat carabina şi a tras o ploaie de gloanţe în cel de-al doilea locotenent. E lesne de înţeles că ar fi trebuit să aibe prea mult noroc, spre a putea nimeri pe Sydney Waltham. Acesta, însă, a socotit că e mai bine să se adăpostească, şi a scos undiţa din apă şi s-a retras spre locuinţele marinarilor.

Astă-noapte am venit să-l schimb pe Mr. Pike pe la ora patru.

L-am găsit pe dunetă, adîncit atît de tare în gînduri, încît am fost silit să-i vorbesc de două ori, ca să mă poată auzi.

Îmi răspunse printr-una din mîrîiturile lui obişnuite, scurte şi surde, privindu-mă ca un halucinat.

În clipa următoare, oricît se strădui să se stăpînească, se în­furie straşnic. Apoi, îmi spuse deodată:.

—      Mă înapoiez în cîteva minute.

Şi se lăsă să alunece în beznă, pe puntea „Elseneurei”.

Rămăsei uluit. Ce puteam să spun, sau să fac? Nimic, fără îndoială.