📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

„Vă vorbesc prieteneşte, cum vedeţi!”

Simţii în clipa aceea, că Marguerite îmi pune mîna pe umăr. Stewardul o înlocuise la cîrmă şi-i dădu cuţitul cel mare.

—      Ţi-ai isprăvit „cuvîntarea”? întrebă Mr. Pike pe Davis. Foarte bine!

Acum, voi răspunde o dată întregii bande. Aveţi cu toţii, v-o repet, exact două minute ca să vă hotărîţi.

„Îmi veţi preda pe al doilea locotenent şi vă veţi apuca nu­maidecît de lucru! Veţi fi iertaţi şi la sosire vă veţi primi toată simbria.”

„De nu, îndată ce vom ajunge pe uscat, veţi fi predaţi justi­ţiei şi veţi îmbrăca, pentru răzvrătire pe mare, haina vărgată a puşcăriaşilor!”

„Două minute, nu-i aşa?”

„Cei care vor să cunoască puşcăria, n-au decît să rămînă pe locurile unde se află! Cei care se vor gîndi că e mai bine să se su­pună şi să se poarte cumsecade de acum înainte, pot veni aici, pa dunetă, la mine.”

„Nu e pe tocmeală! Aveţi două minute de chibzuit”.

Şi aplecîndu-se spre mine, îmi şopti:

—      Ţineţi-vă arma pregătită şi, dacă e nevoie, nu şovăiţi să trageţi.

„Doar n-or fi crezut porcii ăştia, că ne pot porunci ei nouă!”

Oamenii părură ca şovăie. Buckweat făcu un pas temător înainte, dar se opri.

Încurajat totuşi de exemplul lui, Herman Luckenheimer păşi cu hotărîre şi se îndreptă spre scara dunetei.

Văzîndu-l, Kid Twist îi ajunse dintr-o săritură. Înşfăcînd pe german de spinare, îşi propti în el genunchiul şi-l răsturnă.

Luai arma la ochi, gata să trag.

Dar pînă s-o fac, italianul Guido Bombini reteză beregata ger­manului cu o puternică lovitură de cuţit.

—      Trageţi! îmi strigă Mr. Pike.

Apăsăi pe trăgaci, dar avui ghinion. Glontele nu nimeri ţinta, şi lovi pe Faun, care se clătină, scoţînd un ţipăt de durere şi se prăbuşi pe punte, tuşind şi privindu-mă cu sărmanii lui ochi rătă­ciţi.

Nici un om din echipaj nu mai clinti.

Herman Luckenheimer, pe care Kid Twist nu-l mai ţinea, se prăvălise şi el, în timp ce Bert Rhine declară cu glas catifelat şi izimbind batjocoritor:

—      Mai sînt niscaiva amatori? Dacă-i îndeamnă inima!...

—      Cele două minute au trecut! vesti Mr. Pike.

—      Şi ce aveţi de gînd, bunicule? îl zeflemi Bert Rhine.

Într-o clipă, Mr. Pike îşi trăsese revolverul automat din buzu­nar, în timp ce oamenii se răspîndiră cu repeziciune şi fugiră să se ascundă.

Pentru a doua oară, puntea se goli ca prin farmec.

Nu mai rămăseseră decît văcarul, mort şi întins pe spate şi Faunul, aşezat pe locul pe care căzuse şi scuipînd sînge.

După cîteva clipe, apăru un nou grup, care începu să se înghe­suie în grabă mare spre dunetă.

—      Trageţi! mă îndemnă Marguerite.

—      Nu trageţi! răcni Mr. Pike.

În fruntea grupului venea Louis bucătarul, pe care-l urmau în şir cei doi reparatori de pînze, Henry elevul Şcolii navale şi tova­răşul său Buckwheat. Tom Spink încheia şirul.

Un glonte, porni de pe partea din faţă a corăbiei şi ţintind gru­pul se pierdu în aer. Tom Spink răsturnă dintr-o lovitură de pumn pe unul dintre răzvrătiţii ce stăteau la pîndă în drumul său. În clipa următoare, cei şase inşi se căţărau sprinten pe scara dunetei şi veniră să ni se alăture.

Numaidecît, Mr. Pike puse la bara cîrmei, pe unul dintre repa­ratorii de pînze, în locul stewardului care-şi putea relua astfel locul obişnuit.

Deodată, luarăm-aminte secundul, ca şi Marguerite şi mine, la un cîrd de albatroşi care pluteau la suprafaţa valurilor, în spatele corăbiei, scoţînd ţipete asurzitoare. Şi văzurăm, uluiţi, pe Nike Cipri­ani şi Bill Quingley, care nu murise. Cu o putere supraomenească, se agă ţară de loch-ul de măsurat iuţeala şi pluteau pe urmele „Elseneurei”.

Duşi de corabie, ei izbuteau să se menţină astfel Ia suprafaţa apei.

Deasupra şi-n jurul lor dădeau tîrcoale albatroşii hămesiţi cu aripile lor lungi şi ciocul lor uriaş.

Una dintre păsări, mai îndrăzneaţă, se năpusti asupra italianul lui, care izbuti să-i împlînte cuţitul în pîntece. Albatrosul se pră­buşi greoi în mare.

Stewardul se apropie şi, cu toată răceala, tăie cu ajutorul cuţi­tului pe care i-l înapoiase Marguerite, linia lochului, de pe căptuşeala de oţel pe care era aşezată.

Pierzîndu-şi punctul de sprijin, cei doi încercară să înoate.

Dar, în timp ce se zbăteau în spumele valurilor, cîrdul înaripat, năpustindu-se asupra acestei prăzi de carne vie, coborî peste ei, lovindu-i furios cu ciocul în cap, în umeri şi în braţe, îndoindu-şi ţipetele înăbuşite.