📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

*

* *

Zilele trec. S-a scurs o săptămînă şi se pare că răzvrătiţii nu suferă încă de foame. Cu toate acestea, proviziile trebuie să li se fi împuţinat, fiindcă Bert Rhine a încercat în două rînduri să încheie un „armistiţiu”.

Dar Mr. Pike a tras mereu în drapelul alb, de îndată ce l-a văzut fluturînd deasupra locuinţelor echipajului. El vrea o supu­nere deplină şi fără vorbărie.

Totuşi, a început să i se pară că vremea trece încet. Cu deo­sebire însă-l stăpîneşte chinuitor o idee: să răzbune moartea scumpului său căpitan Somers. Din cînd în cînd, îl găsesc măsurînd duneta în lung şi în lat şi bolborosind ameninţări cumplite împotriva lui Sydney Waltham, strîngîndu-şi şi deschizindu-şi pumnii lui mari şi pătraţi şi scrîşnind din dinţi.

Uneori, se gîndeşte că, întrucît vrăjmaşul nu se prea sinchi­seşte de noi, ar fi bine să se repeadă noaptea asupra lui. Mi-a vorbit îndelung despre o asemenea posibilitate şi sînt încredin­ţat că, dacă ar cunoaşte sigur ascunzişul lui Sydney Waltham, s-ar încumeta să-şi împlinească gîndul.

Ieri, pe la ora patru după-amiază, al doilea locotenent s-a arătat pe puntea cea mică şi s-a apucat să privească valurile.

—      Trageţi în el! mi-a strigat Mr. Pike.

Îmi proptii arma în umăr şi, ascuns în spatele odăii hărţilor, ţintii cu luare aminte, fiindcă Waltham era destul de departe, — cînd secundul mă prinse de braţ şi-mi spuse:

—      Nu, nu trageţi! În ciuda depărtării, s-ar putea să-l nime­riţi şi eu îl vreau numai pentru mine.

Coborîi arma.

Apoi, se ivi pentru o clipă Shorty care se rezemă în uşa lo­cuinţelor echipajului, se strîmbă de cîteva ori şi scoase limba spre noi.

Spre seară, Mr. Pike a ascultat sfatul Margueritei şi s-a dus să-şi aducă fonograful, pe care l-a aşezat pe dunetă. Apoi, a pus aparatul să meargă şi, spre a-şi bate joc de răzvrătiţi, a ales nu­mai plăci cu arii vesele.

Dar vrăjmaşii au înjghebat la iuţeală o orchestră, care a-cîntat pînă la miezul nopţii.

Se auzeau mai ales sunetele unei armonici, al cărei proprietar fusese Mike Cipriani, după cum ne-a spus Tom Spink şi cara acum aparţinea lui Guido Bombini. Se mai deosebeau flaute, flu­iere, tobe şi alte instrumente, făcute de răzvrătiţi din tot ce le căzuse la îndemină.

În ziua următoare, concertul a fost reluat, dar întărit de data aceasta de bidoane de gaz, tigăi şi toate lucrurile metalice pe care le-au putut găsi „muzicanţii”. La fel cu cîntăreţii negri, ei mormăiau într-un ritm grosolan, lovind mereu cu nişte cleştişori, cu nişte fiare şi cu nişte beţe şi învîrtindu-şi instrumentele în aer. Neavînd bas şi contrabas, au tras necontenit clopotul cel mare atîrnat în partea din faţă a corăbiei şi au dat drumul sirenei ce trebuie să funcţioneze numai cînd e pîclă.

Tărăboiul era atît de asurzitor, încît am fost siliţi să ne în­fundăm bine urechile. Şi tărăboiul acesta a ţinut toată ziua, fiind­că „muzicanţii”, dornici să ne desfătăm cît mai mult, se schim­bau foarte des.

Eram peste măsură de înfuriat şi, la căderea nopţii, dornic să pun capăt tămbălăului, m-am hotărît să mă alătur atacului de noapte plănuit de Mr. Pike.

Dar secundul se mulţumi să salte dispreţuitor din umeri.

A doua zi, s-a produs o schimbare. Mr. Pike pusese iar în funcţiune fonograful, care începu să înregistreze plăci cu arii de operă. Guido Bombini, care are o voce frumoasă de tenor, cîntă şi el, acompaniindu-se cu armonia, diferite bucăţi de Verdi şi Massenet, ba chiar şi de Wagner.

Bert Rhine şi clica lui au cîntat melodii populare. Una din ele, făcînd aluzie la Mr. Pike şi pe care au răcnit-o de nu ştiu cîte ori, avea refrenul următor:

„E un urs!

E un urs!

Un urs!”

Nancy a cîntat şi el, cu voce tremurătoare, un pasaj din „Flying Cloud”.

Pînă şi cei trei visători cu ochii ca topazul au cîntat, în dia­lectul lor necunoscut, diferite doine ciudate, vesele şi triste.

De data aceasta, mînia lui Mr. Pike era atît de mare, încît atunci cînd noaptea fu destul de întunecoasă, îmi dete cu cotul şi-mi propuse de-a dreptul să mergem şi să facem pe muzicanţii aceia plictisitori să nu mai cînte niciodată.

—      Mr. Pathurst, îmi spuse, dacă vrem, putem curăţa pe toţi viermii ăia!

„Luaţi revolverul căpitanului West şi ne vom strecura amîndoi cît mai nesimţiţi pînă în partea din faţă a corăbiei. Astfel, vom năvăli fără veste în locuinţele echipajului şi numaidecît vom în­cepe să tragem!”

„La primele focuri, fricoşii bandei, adică Nancy, Sundry Buyers, Iacobsen, Bob şi Schorty, o vor şterge spre partea de din­dărăt, unde oamenii noştri îi vor măcelări.”

„După asta, ne vom socoti cu ceilalţi, fără greutate!”

„Poc! poc! poc! Voi doborî într-o clipă pe şmecherii cei mari: Bert Rhine, Nosev Murphy, Kid Twist, Bombini, Deacon, Mulli­gan Iacobs, Issac Chantz, John Hackey şi... şi... Sydney Waltham care, fără îndoială, va ieşi din ascunziş”.

—      Pardon! spusei zîmbind. Mergeţi prea iute!... Revolverul dvs. nu are decît opt gloanţe. Sydney Waltham îmi rămîne mie!

Mr. Pike se gîndi o clipă.

—      Da, răspunse, aveţi dreptate! Asta înseamnă unul mai mult decît trebuie. Bine! Vă voi da în primire pe Mulligan Iacobs.

„Ei, ce spuneţi? Intraţi în horă?”

Eu şovăii, gîndindu-mă la Marguerite.

Dar însuşi Mr. Pike, amintindu-şi răspunderea şi urmările pe care ni le atrăgeam, se răzgîndi în cele din urmă.

—      Nu, nu, Mr. Pathurst, îmi spuse încet, nu ne putem pri­mejdui într-atît. Dacă, din nenorocire, dvs., sau eu, sau amîndoi vom fi ucişi, corabia ar cădea în mîinile lor.

„Datoria noastră e să rămînem liniştiţi aici, atît cît va trebui!”