A doua zi, am primit o scrisoare autografă a căpitanului West. Scrisul şi stilul erau îngrijite şi orînduite după moda veche. Mă asigura din nou că regretă faptul că-i este cu neputinţă să-mi îm­plinească dorinţa. Dar, adăuga, va trimite în acelaşi timp cu scri­soarea mea toate instrucţiunile trebuincioase lui Mr. Pike, secun­dul corabiei, spre a se îngriji să dea cabinei de lux ce-mi fusese destinată toate îmbunătăţirile ce vor fi de săvîrşit.

Spre a face cabina şi mai încăpătoare, peretele care o despăr­ţea de cabina vecină va fi anume dărîmat. Dacă în cursul călătoriei, mă voi simţi într-adevăr strîmtorat, chestiunea va putea fi cercetată din nou şi-mi va fi dată toată satisfacţia cu putinţă.

Dacă mi-e îngăduit să spun, am avut impresia că Mr. West, căpitanul, mă cam lua în zeflemea şi începui să urăsc pe acest om ciudat care dispreţuia, cu atîta încăpăţînate, cei o mie de dolari ce-i oferisem.

Nu, fără îndoială, minunatul pat de aramă nu-mi va apar­ţine! Eram silit să-mi iau nădejdea de la el.

M-am resemnat gîndindu-mă, cu o desfătătoare măgulire a spiritului, la numeroasele lăzi cu cărţi pe care le trimisesem pe bord. Ele îmi vor ţine tovărăşie, dacă va fi nevoie, mult mai plă­cută decît acest om sucit pe care, odată urcat pe bordul „Elseneurei”, îl voi vedea cît voi putea mai rar.

Şi tocmai acelaşi căpitan West mă făcuse să tremur de frig în trăsurica mea, timp de patru ore groaznice. Întrecea măsura şi-mi devenea mereu mai nesuferit, deşi, repet, nu-l văzusem ni­ciodată.

În timpul acesta, Wada se socotise cu birjarul şi, cînd sfîrşi, îi încredinţai foxterrier-ul; marinarii remorcherului îmi duseră pe bord bagajele de mînă.

Mă îmbrăcai, la rîndu-mi şi pilotul mă conduse la căpitanul West, venit să mă întîmpine.

Prima impresie pe care mi-o făcu, fu aceea că nici el nu avea înfăţişarea meseriei sale, după cum nici pilotul nu avea aerul unui adevărat pilot.

Cunoscusem pe căpitanii semeţi şi strălucitori ai marilor trans­atlantice şi acesta nu le semăna deloc. Şi nu semăna nici clasicilor lupi de mare, cu glasuri de beţivi şi obrajii încinşi şi obosiţi, aşa cum îi înfăţişau romanele pe care le citisem.

Lîngă el, se afla o femeie cu înfăţişare elegantă, înfăşurată într-o manta mare, care o acoperea din cap pînă în picioare, înfo­folită într-o uriaşă blană de vulpe şi făcîndu-se aproape nevăzută îndărătul unui manşon nu mai puţin bogat şi încăpător, în care i se scufundaseră mîinile şi braţele.

Fiind încă departe atunci cînd zării perechea, şoptii repede în urechea pilotului:

—      E soţia lui, nu-i aşa? Merge cu noi...

„Cînd am discutat şi stabilit condiţiile cu Harrison şi Gray, am prevăzut dinadins că nu va fi nici o femeie pe bord, nici chiar soţia căpitanului «Elseneurei» dacă el ar fi căsătorit”.

Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, mă săturasem cu desăvîrşire de femei, ca de orice altceva.

Mă plictiseau cu firea lor neastîmpărată, obositoare prin în­săşi nechibzuinţa ei. Vedeam în ele nişte nimicuri de artă şi nişte obiecte nostime şi drăgălaşe, plăcute fără îndoială, dar cărora li se alătura în chip uimitor meşteşugul de a înşela cu pricepere şi care, admirîndu-se peste măsură şi fără ruşine, batjocoreau cu sălbăticie pe bărbaţi.

Harrison şi Gary mă liniştiseră, surîzînd: nu voi fi nevoit deloc să călătoresc în tovărăşia soţiei căpitanului West.

— Nu-i soţia lui, îmi răspunse cu jumătate glas pilotul. E fiică-sa. Bănuiesc că a venit să-şi ia rămas bun.      >

„Soţia lui a murit acum un an. Mîhnirea pe care a încercat-o prin pierderea ei l-ar fi hotărît, după cît se pare, să reia meseria de marinar. Fiindcă mărturisise mai întîi, la moartea soţiei, că va părăsi meseria aceasta”.            ,,. »

Căpitanul West păşi în întimpinarea mea. Şi, înainte ca mîinile noastre întinse să se fi atins, înainte chiar ca obrazul său liniştit să se fi înviorat şi ca buzele să i se fi întredeschis spre a-mi ura bun-venit, tot ceea ce gîndisem despre el dispăruse...

Nu mă puteam înşela, mă aflam în faţa unei personalităţi puternice şi însemnate şi, după cît se părea, din cele mai inte­resante...

Era un bărbat înalt şi slab, de adevărată rasă, fără îndoială, care avea aceeaşi înfăţişare rece în aparenţă, ca şi această înghe­ţată zi de martie, care era tot atît de stăpîn pe sine însuşi ca un împărat sau ca un rege, tot atît de depărtat de muritorul de rînd, ca şi cea mai îndepărtată dintre stele, tot atît de nesimţitor şi sever ca o propoziţie de Euclide.

Dar, chiar în clipa cînd mîinile noastre erau să se atingă, o licărire caldă şi profundă sclipi în luminile ochilor lui albaştri, sprîncenele i se mişcară şi întregul obraz i se învioră.

Chiar buzele-i subţiri, atît de strînse cu o clipă înainte, înce­pură să surîdă cu un zîmbet peste măsură de blînd, care printr-o alăturare neaşteptată, îmi amintea de cel al divinei Sarah Bernhardt. Atît de puternică fu impresia resimţită, încît mă aşteptam să aud ieşind din gura căpitanului West cine ştie ce cuvinte minunate.

Totuşi, el se mulţumi să-mi rostească foarte simplu regretele cele mai sincere pentru supărătoarea neînţelegere ce se produsese, cu privire la punctul de plecare a remorcherului de ţărm şi la aşteptarea pe care fusesem nevoit să o îndur.

Glasul îi era blînd şi grav, foarte grav chiar şi totuşi clar ca sunetul unui clopoţel de argint. Îmi amintea de sunetul vocilor pe care le putem întîlni şi azi la locuitorii bătrînelor State ale Uniunii, cunoscute sub numele „Noua-Anglie”¹.

— Şi acum, Mr. Pathurst, încheie căpitanul West, vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint pe fiica mea, Marguerite West.      ;

Dintre blănurile greoaie, se ivi o mînă înmănuşată cu fineţe, care se îndreptă cu vioiciune spre mîna mea şi mă trezii sub focul unei perechi de ochi cenuşii care, liniştiţi şi gravi, îi fixau pe ai mei.

Mărturisesc sincer, mă intimidai oarecum de această privire sfredelitoare, pătrunzătoare şi rece în acelaşi timp.

Nu era în ea dispreţ, ci un fel de cercetare niţel cam necuvincioasă. Mă măsura aşa cum faci cu un birjar, atunci cînd vrei să-l primeşti în serviciu.

Nu ştiam pe atunci că fata avea să călătorească pe „Elseneura”, astfel încît curiozitatea ei era firească faţă de un necunoscut, alături de care urma să trăiască timp de şase luni.

Dealtfel, îşi dădu aproape numaidecît seama de ceea ce putea fi luat drept necuviinţă din parte-i. Ochii şi buzele-i începură să surîdă.       t+r fT..-p

În această clipă şi în timp ce căpitanul West mă îndemna să-l urmez spre cabină, împreună cu fiică-sa, auzi văicăreala ascu­ţită a lui Possum şi, cerîndu-mi iertare, alergai spre partea de dinainte a remorcherului. Aproape de Possum, din ce în ce mai degerat, găsii pe Wada care se îndeletnicea cu aşezarea cuferelor mele mari şi a celorlalte calabalîcuri ce-mi fuseseră aduse pe bord. Dar ele nu alcătuiau decît o părticică dintr-un munte enorm de lăzi şi lădiţe, despre care am crezut mai întîi că sînt pline cu pro­vizii pentru călătorie, cufere, cuferaşe, genţi şi pachete de toate felurile şi mărimile.

M-am oprit cu deosebire asupra unei cutii, avînd înfăţişarea celor în care se pun pălăriile cucoanelor şi care avea iniţialele: M.W.

Pe cea mai mare parte dintre cufere şi pachete, se găseau ace­leaşi litere. Cum însă prenumele căpitanului West era Nathaniel, îmi amintii numaidecît că cel al fiicei sale era Marguerite.

Prin urmare, nu încăpea îndoială! Fata va călători cu noi.

Jignit în chip îngrozitor, îmi muşcai buzele şi începui să um­blu încolo şi încoace pe puntea îngustă a vasului, care ridicase ancora şi părăsise ţărmul.      ,,5

Într-adevăr, aveam ghinion! Spusesem răspicat lui Harrison şi Gray că nu vreau să se afle pe bord soţia căpitanului şi ei îmi juraseră că Mr. West era văduv. E drept! Dar căpitanul avea o fiică şi despre ea nu fusese vorba. Eram aproape hotărît, pentru atîta lucru să renunţ la călătorie şi să cer să fiu neapărat dus în­dărăt la Baltimore.

Remorcherul înainta cu toată iuţeala şi frigul care se înăs­prise îmi pătrundea pînă la oase.

În vremea asta, apăru chiar Miss West, care se îndreptă spre mine. Mersul şi înfăţişarea ei erau puternice şi hotărîte, dar sub îngrămădirea blănurilor care o acopereau se ghicea mlădierea sprin­tenă a femeii. Şi pe obraji i se regăsea acelaşi amestec de ener­gie şi feminitate.

Prefăcîndu-mă că n-am zărit-o, mă întorsei şi începui să mă uit amănunţit, dar cu o căutătură ursuză, la grămada de lăzi şi cufere. Atenţia îmi fu atrasă cu deosebire de o ladă enormă, pe care începusem să o privesc, întrebîndu-mă ce putea să cuprindă, cînd auzii glasul tinerei fete.

—      Tocmai aceasta este, Mr. Pathurst, spunea glasul, lada care a dus la întîrzierea ce aţi fost nevoit s-o înduraţi spre a vă îm­barca.

—      Ce-i în ea? întrebai cu o nepăsare prefăcută.

—      Un pian. Pianul „Elseneurei”, pe care l-am dat spre a fi înnoit.

„Fabrica însărcinată cu această lucrare urma să mi-l predea pe ţărm dis-de-dimineaţă. Cum însă nu-şi îndeplinise obligaţia, a trebuit să trimit în recunoaştere pe Mr. Pike. E secundul nostru, ştiţi.

„A fost nevoie de o sumedenie de cercetări, care ne-au răpit toată dimineaţa. Dar cel puţin am spus oamenilor, care au adus în sfîrşit lada pe un camion, tot ceea ce gîndeam în această chestiune şi-am rugat să comunice stăpînilor lor salutările mele. Eram tare înfuriată!”

Amintindu-şi probabil de cele ce spusese oamenilor, Miss West începu să rîdă cu hohote şi trecu apoi la cercetarea amănunţită a tuturor bagajelor şi cuferelor, ca să se asigure că într-adevăr nu lipseşte nimic.

Apoi, cînd îşi sfîrşi lucrul:

—      De ce nu veniţi cu mine, mă întrebă, la tata, în cabina sa?

„Aici îngheţaţi şi înainte de jumătate de oră nu putem ajunge la „Elseneura”.