Plesnitura acestei palme fu straşnică.

Lovitura păruse uşoară şi dată fără nici o sforţare. S-ar fi zis că un urs mare şi bun s-ar fi jucat alene cu laba.

Cu toate acestea, atît era de mare puterea naturală şi nemai­pomenită a secundului! Şi dincolo de acest gest, atîrna atîta greu­tate de oase şi muşchi, încît cel lovit se tăvăli pe o parte şi se ros­togoli prin deschizătură tocmai pe punte.

În timpul acestor întîmplări, O’Sullivan, zmintitul, care se plimba fără rost, se îndreptă spre secund, mormăind obişnuitele lui grosolănii.

Ca un foc de revolver, Mr. Pike, care se păzea, trînti în direc­ţia de unde se auzea bolboroseala aceea suspectă o întrebare răc­nită: „Cine-i acolo?”.

Dar, dîndu-şi seama că e zmintitul, îşi reţinu mîna, care era gata să lovească.

Larry şi celalalt turtit pe punte îşi frecau coastele, bodogănind şi se străduiau să-şi recapete echilibrul şi să se îndrepte.

Ceilalţi patru inşi care mai erau acolo se ridicaseră acum, res­pectuoşi şi supuşi.

Mie însumi îmi impuse acest sexagenar de temut. După aceste întîmplări, eram din ce în ce mai convins de adevărul neobişnuitelor şi uimitoarelor povestiri din trecut, pe care mi le istorisise.

Fixînd pe Larry în ochi, îl întrebă:

—      Dacă nu te superi, cine e „bătrînul mojic”?

—      Eu sînt, gemu Larry, smerit, eu domnule locotenent!

—      Foarte bine! Acum, căraţi-vă cu toţii de aici — şi la macarale!

Tîrîndu-şi picioarele, cei şase inşi ascultară, posomorîţi şi înă­criţi, ca nişte dobitoace îmblînzite ce erau.

*

* *

Părăsind pe secund, mă căţărai pe o scară vecină cu catargul de dinaintea corăbiei, de unde puteam privi în voie manevra împreu­nată a „Elseneurei” şi a remorcherului cel mare.

Văzui că echipajul propriu-zis era alcătuit din două echipe de cîte 15 inşi. La aceştia trebuiau adăugaţi, în afară de cei doi şefi de echipaj, corăbierii şi dulgherul. Cei mai mulţi dintre ei munceau din greu la scripete, sau se îndeletniceau pe punte cu diferite tre­buri.

Pentru ei, orice muncă era o sforţare peste măsură de mare. Aproape toţi păreau nişte cadavre ieşite din coşciuge, bolnavi fugiţi din spitale, saci cu cenuşă, nişte tîmpiţi sau vicioşi înveteraţi.

Ridicînd ochii, privii înaltele catarguri de oţel, cu vergelele lor din acelaşi metal şi cu vergeluţe din lemn şi cu reţeaua aceea de frînghii, care înfăţişa în aer o pînză de păianjen, delicată şi încurcată. Şi mi se părea din ce în ce mai de necrezut, ca asemenea zdrenţe omeneşti să fie în stare să manevreze măreaţa corabie „Elseneura” în cursul vremii rele şi a furtunilor, de a o stăpîni şi cîrmi prin întunecimile nopţii şi prin toate primejdiile oceanului.

Dar atunci îmi veniră în minte cei doi voinici care conduceau turma aceasta josnică, Mr. Pike şi Mr. Mellaire, a căror energie fizică şi putere morală, la fel de neîmblînzite, erau însărcinate cu însufleţirea acestor lepădături omeneşti.

Turul de forţă ce urma să fie săvîrşit nu mi se părea mai puţin uluitor şi ajunsei la convingerea că, dacă oamenii aceştia aveau să izbutească în îndeplinirea sarcinilor, eu eram fără îndoială cel mai nepriceput dintre oameni în privinţa treburilor marinăreşti.

Mă întrebai mirat: de ce oare echipajul nu cînta încă, în timp ce-şi făcea manevra, potrivit vechiului obicei despre care mi se vorbise de mii de ori? Răspunsul era simplu: din cauză că în sche­letele acestea lipsite de vlagă şi în piepturile lor gîfîitoare, nu ră­măsese destulă suflare.

Dezgustat de cele ce văzusem, mă urcai pe puntea îngustă de oţel, ce plutea în aer şi era totuşi foarte trainică, agăţată de la un cap la celălalt al „Elseneurei”. Ajunsei în spatele corabiei, în came­ra hărţilor, unde căpitanul West, cu o ţigară de foi în gură, mă întîmpină cu cel mai cald surîs de care era în stare. Cu picioarele pe masă, şedea tolănit într-un scaun ce se legăna.

Apoi, coborîi scara cabinelor şi, cînd mă aflai în faţa cabinei domnişoarei West, o auzii cîntînd încetişor şi voios.

Trecînd apoi pe dinaintea cămării, salutai prieteneşte pe steward şi intrai spre a arunca o privire prin micul regat, minunat de curat şi de bine, orînduit, în care domnea bătrînul chinez. Şi-mi dorii să am cîndva, numai pentru plăcerea mea şi bucuria mesei, un slujitor tot atît de migălos şi priceput.

— Am privit în amănunţime întregul echipaj, îi spusei cu pre­făcută nepăsare. Ia spune-mi, ce crezi despre oamenii ăştia?

—      Adunătură de smintiţi..., răspunse omul galben, ridicînd plic­tisit din umeri. Lepădături, toţi trăzniţi. Dumneavoastră, vedeţi mai tîrziu!

Judecata lui o întărea pe a mea.

Îmi continuai drumul pînă la cabina mea, care era aşa cum mi-o dorisem. Wada îmi despachetase şi îmi orînduise toată îmbră­cămintea, aşezînd apoi pe rafturile de pe ziduri toate cărţile pe care le luasem cu mine.

Cele trebuincioase spălatului şi pieptănatului erau în sertarul lavaboului. Cizmele mele marinăreşti, pălăria de pînză impermea­bilă şi mantaua unsă cu ulei erau agăţate pe cuiere, sub o perdea.

Tot ce-mi era trebuincios pentru scris era aşezat pe birou. În faţa biroului, un fotoliu învîrtitor, învelit în piele şi temeinic înşu­rubat în sol îmi întindea braţele.

Pijamaua şi halatul erau aşezate pe pat, la picioarele căruia mă aşteptau papucii, la locul lor obişnuit.

Aici, în partea dindărăt a corăbiei, totul era potrivit celor mai gingaşe cerinţe omeneşti.

Acolo sus, pe punte şi în partea din faţă a corabiei, mişuna droj­dia aceea de creaturi de coşmar, omeneşti prin presupunere, sau mai exact strîmbăturile umanităţii, cărora le era încredinţată mînuirea materialului acestei frumoase corăbii, odată cu siguranţa sa şi a mea chiar.

Iată ce era nemaipomenit şi mai presus de orice închipuire! În pofida sincerei mele admiraţii pentru Mr. Pike şi Mr. Mellaire, mă simţeam înfiorat.

În timp ce mă aşezam în minunatul fotoliu, care părea că mă îmbie cu coada ochiului şi mă răsturnai desfătat în el, după ce sco­sesem dintre cărţi un volum al lui George Moore⁹, mă simţii stăpînit de presimţirea nedesluşită că această călătorie se putea sfîrşi printr-o mare nenorocire.

Dar fotoliul care mă găzduia era atît de priicios şi de atrăgător, iar cabina era atît de încăpătoare şi de plăcută, sau mai curînd fru­moasa odaie în care mă lăfăiam într-o fericire desăvîrşită şi liniş­tită, încît gonii imediat din minte aceste gînduri negre.

Niciodată, pe nici un transatlantic, nu avusesem şi nu mă bucu­rasem de atîtea înlesniri şi plăceri şi mă gîndii la toate cărţile ne­citite pînă acum şi cu care aveam să mă desfăt în cursul atîtor săptămîni şi luni.

Totuşi, întrebai pe Wada dacă a văzut tot echipajul, sau parte din el şi ce credea.

—      Nu, îmi răspunse, eu nemişcat de aici. Dar bucătar-şef spus mine niciodată nu mers pe mare cu aşa oameni. Toţi nebuni, toţi stricaţi, toţi nu-marinari. Multe necazuri aşteptăm cu ei. Răbdare şi vedem.

„Nu prost de tot chinezul. Este cincizeci ani şi mult lucrat pe mare. Pe urmă, făcut economii, făcut negustorie mare San-Francisco. Dar avut necaz multe poliţia. Contrabandă de opiu. Asta tare rău”.

„Avut noroc şi găsit avocat bun scăpat închisoare. Dar avocat muncit foarte mult şi luat chinez tot. Casă, bani, tot.”

„Atunci, început iar meseria veche. Aici, „Elseneura” bine plă­tit la el. Şaizeci dolari pe lună. Dar tot nu mulţumit. Echipaj tare păcătos. Ţicniţi, pungaşi. Asta, foarte periculos!”

Cerînd puţin după aceea lui Wada să deschidă ferestruica mo­bilă pentru a aerisi încăperea, auzii de-a lungul cherestelei corăbiei fîşîitul valurilor pe care le spintecam.

Înţelesei că „Bretania” pornise la drum şi ne luase cu sine spre largul mării.

O      clipă mă gîndii, pentru ultima dată, că aveam încă vreme să renunţ la călătorie şi să mă înapoiez la Baltimore cu remorcherul cel mare, ce urma să se întoarcă. Dar din cămară venea un zgomot uşor de porţelan, pe care-l auzii prin uşa mea întredeschisă. Bucătarul-şef pregătea masa de seară, o masă care, fără îndoială; nu putea să fie decît delicioasă.

Aşa că... aşa că... mă lăsai în voia soartei.

CAPITOLUL VI

Convorbiri în timpul mesei