„După cît se pare, a săvîrşit în cursul ultimei sale călătorii o amputare, care a reuşit pe deplin. Şi am auzit că era atît de mîndru de izbînda pe care o repurtase, încît voia să lecuiască, tot cu ajutorul bisturiului, pe tîmplarul de pe bord, care suferea de puternice du­reri de stomac.

„Mr. Pike, diagnosticînd o criză de apendicită, făcu tot ce-i fu cu putinţă, ca să convingă pe bolnav să se lase operat. Dar tîmpla­rul nici nu voia să audă... Ha! ha! ha!”

Miss West izbucni iarăşi în hohote şi adăugă:

—      Mr. Pike era atît de încredinţat că asta era boala şi atît de sigur de necesitatea unei operaţii imediate încît oferi bolnavului, ca să-i facă pe plac, o sumedenie de pachete de tutun. Ha! ha! ha!

Încercai să stărui:

—      Dar e un lucru chibzuit să încredinţezi pe bord o lucrare cît de mică pe mîna unui smintit?

În loc să-mi răspundă, Miss West săltă din umeri. Apoi, văzîndu-mă oarecum nedumerit, socoti de cuviinţă să mă lămurească.

— Vă repet Mr. Pathurst, că întîmplarea aceasta e fără însem­nătate. Fără nici o însemnătate, mă înţelegeţi?

Asemenea întîmplări se întîmplă la fiecare îmbarcare. Oamenii vin pe bord îmbuibaţi de whisky şi într-o stare mai mult sau mai puţin înaintată de delirium tremens.

„Îmi aduc aminte că o dată, puţin după ce părăsisem portul Seatle, ne aflam încă în apropierea coastei.

„Unul dintre corăbieri, care pînă atunci nu dăduse nici un semn de sminteală, se năpusti dintr-o dată peste doi bucătari, îi strînse în braţe şi se prăbuşi frumuşel peste bord, împreună cu ei. Am oprit corabia şi am încercat în zadar să pescuim pe cei trei inşi. Dar, ducîndu-se la fund, smintitul nu-şi desfăcuse strînsoarea. După o oră, plecarăm, fără să fi făcut vreo ispravă”.

Miss West săltă iarăşi din umeri.

„Marea este un element sălbatic şi nemilos; de aceea, nu izbu­tim să găsim decît cele mai rele specimene ale umanităţii, care să ne însoţească în călătorii.

„Uneori, mă întreb pe mine însămi de unde putem să-i adu­năm. E vorba doar de a obţine de la ei, în treburile ce se cuvin îndeplinite, cele mai satisfăcătoare rezultate cu putinţă. Nici un mijloc nu poate fi cruţat, e drept. Fiindcă făpturile astea sînt într-adevăr foarte josnice. Da, foarte josnice”.

În timp ce şedeam în faţa măsuţei lăcuite, pe care se aflau por­ţelanurile de China şi o ascultam pe Miss West, făceam în minte o asemănare între obrazul ei drăguţ şi mişcările-i eterice şi zdren­ţele ciuruite de găuri ale oamenilor care alcătuiau echipajul „Elseneurei”.

Nu mă îndoiam de adevărul şi îndreptăţirea cuvintelor pe care le rostea tînăra. Şi, cu toate acestea, eram mîhnit, auzind asemenea cuvinte, căzute cu atîta nepăsare de pe buzele ei drăguţe.

Însăşi graţia ei măreau spaima pe care mi-o pricinuiau cuvin­tele ce le rostea.

—      Desigur, răspunsei. Desigur!... Sîngele rece al tatălui dvs., nu e mai prejos decît al dvs. Asta am băgat bine de seamă atît cît a durat... întîmplarea.

—      Pun rămăşag, izbucni ea, că tata nu şi-a scos mîinile din buzunare!

Făcui un semn afirmativ şi obrajii domnişoarei West se împur­purară.

—      Era de aşteptat! spuse. Îl ştiu de atîta vreme'!

„Staţi Mr. Pathurst, ca să vă înveselesc, vă voi povesti o isto­rioară nostimă”.

„Aveam pe atunci doisprezece ani. Eram cu tatăl meu, pe care-l urmasem pe bordul lui „Dixie”, o corabie bună, aproape de acelaşi tonaj cu „Elseneura”. Ne întorceam la San-Francisco, unde ne aş­tepta mama.

„Trecuserăm de Poarta de aur (intrarea în golful de la San-Francisco) şi pluteam în golf, cu o adiere puternică din spate. Tot­odată, ne împingea şi fluxul.

„Într-un cuvînt, tata socoti că nu e nevoie să ne tragă un re­morcher şi începurăm să alunecăm prin propriile noastre mijloace...

„Pe neaşteptate, apăru un vapor, al cărui căpitan, neapreciindu-ne iuţeala şi crezînd că va avea vreme să treacă, voi să mear­gă de-a curmezişul, pe dinaintea noastră.

„Izbirea era de neînlăturat şi, cu toate că tata, care prevedea ciocnirea, puse să se strîngă pînzele de vintrile, partea de dinainte a vaporului nostru pătrunse cu toată puterea în mijlocul celuilalt, ca în unt.”

„Vaporul acela transporta cîteva sute de călători, bărbaţi, fe­mei şi copii. A fost ceva înspăimîntător.”

„Totuşi, tata nu-şi ieşi deloc din minţi şi rămase tot cu mîinile vîrîte în buzunare. Trimise pe secund în partea de dinainte a va­porului pe care-l distrusesem, ca să înjghebeze, cu ajutorul echipa­jului, salvarea tuturor celor care mai puteau fi scăpaţi.

„Ca nişte ciorchini omeneşti, nenorociţii se agăţau de catargul nostru de dinainte, de unde apoi ajungeau cum puteau pe puntea lui Dixie.”

„În acelaşi timp, cu o uimitoare repeziciune şi stăpînire de sine, tata porunci să se întindă toate pînzele”.

—      Şi pentru ce asta? Nu prea înţeleg.

—      Pentru ce? Fiindcă tata, văzînd vaporul cu care ne izbi­sem, spart în două, îşi dăduse seama chiar în aceeaşi clipă, că doar partea de dinainte a lui „Dixie”, care se înţepenise în celălalt vapor îl împiedica să se scufunde.

Trebuia menţinut în această poziţie, prin mărirea iuţelii.

Unii dintre călători căzuseră în apă, în timp ce se făcea transbordarea lor anevoioasă. Alţii, ieşiţi din minţi, se aruncaseră singuri în valuri.

„Şi toţi se înecau, de la un capăt la celălalt, sub ochii mei în­groziţi, în timp ce vasul nostru îşi urma drumul.”

„Tata era în mare încurcătură, cu deosebire în privinţa ordi­nelor pe care le avea de dat cîrmaciului, însărcinat de a îndruma vaporul nostru printre toate cele care se găseau în radă, ancorate sau în drum. Fiindcă erau de temut noi ciocniri, din cauză că eram stînjeniţi de povara moartă pe care o împingeam înaintea noastră”.

„Cînd se încredinţă că nu mai rămăsese nimeni pe bordul vapo­rului distrus, strînse din pînze, iuţeala noastră se micşoră şi cele două vase se desprinseră singure. După cîteva minute, vaporul pe care-l lovisem se scufundă”.

„Atît cît durase întîmplarea aceea zguduitoare, mîinile tatălui meu — şi v-o spun eu asta, Mr. Pathurst! — nu-i ieşiră din buzu­nare”.

Vorbind astfel, Miss West mă privi cu ochi lucitori, aşteptînd din parte-mi aplauze pentru tatăl ei.

Încuviinţai:

—      Într-adevăr, mă minunează şi pe mine, ca şi pe dvs., aceas­tă stăpînire de sine în asemenea cazuri de nenorociri groaznice. Dar, mărturisesc, în ce mă priveşte, că nu sînt în stare să vădesc o astfel de însuşire. Şi, pentru a ne întoarce la punctul nostru de plecare, atunci cînd ticălosul acela amărît se zbatea în mare, sufeream eu însumi mai mult decît toţi oamenii de pe corabie la un loc, îm­preună cu tatăl dvs. şi cei doi locotenenţi.

—      Tata, replică Miss West, nu suferă mai puţin, fiţi sigur, în asemenea împrejurări. Numai că are însuşirea de invidiat, că nu lasă nimănui putinţa de a vedea că suferă.

Gînditor, mă înclinai fără să răspund.

CAPITOLUL V

Adunătură drăcească

Cînd mă urcai iarăşi pe punte, un al doilea remorcher, mai mare, „Bretania”, se îndreptă spre noi. El avea rolul de a ne ajuta să trecem repede prin golful Chesapeake şi a ne însoţi pînă în larg.

Ducîndu-mă spre partea de dinainte a „Elseneurei”, găsii pe Sundry Buyers care, apăsîndu-şi mereu şi cu duioşie pîntecele cu ambele mîini, se îndeletnicea cu mutarea şi aşezarea la locurile de dormit a oamenilor din echipaj, care aţipiseră unii peste alţii.

Cineva îi ajuta în această treabă destul de anevoioasă. Mă in­formai despre el la Mr. Pike, care-mi răspunse:

—      E Nancy, al doilea şef al echipajului.