📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      E masa a doua. Ălălaltu’ locotenent şi dulgheru’ mănîncă.

Lămurit astfel, mă întorsei în cabina mea, unde dădui dife­rite instrucţiuni lui Wada, care tocmai termina aşezarea lucru­rilor.

Mi-am scos ceasul care arăta ora trei după-amiază şi mă ur­cai pe punte, spre a lua parte la sosirea restului echipajului.

Cînd ajunsei, văzui că remorcherul se alăturase de „Elseneura” şi oamenii debarcaseră. Cei mai mulţi se şi aflau la locurile lor, pe corabie. Doar cîţiva întîrziaţi mai rătăceau pe punte. Erau beţi morţi şi într-un asemenea hal dezgustător şi de plîns, cum nu-mi fusese niciodată dat să văd.

Obrajii le erau în acelaşi timp murdari şi congestionaţi. Aceşti inşi nu dădeau impresia unor tîlhari. Erau însă respingători şi tot atît de josnici în limbajul şi purtările lor, ca şi în înfăţişarea lor.

—      Haide, haide, mişcaţi-vă! Luaţi-vă calabalîcul şi duceţi-l înainte, la locurile voastre! strigă un glas venit de sus.

Era glasul lui Mr. Pike, ce se afla pe puntea uşoară şi sub­ţire de oţel, vopsită în alb, ce se întindea în aer de la un capăt la celălalt al „Elseneurei”. Pornind din partea de dinapoi a coră­biei, ajungea din partea de dinainte, spre a nu se sfîrşi decît la capătul punţii.

Auzind acest ordin care le cădea de sus, oamenii se împleticiră şi, încetîndu-şi flecăreala de beţivani, ridicară nasurile spre secund, privindu-l cu mutre viclene.

Unul dintre ei a cărui mutră părea că fusese frămîntată de vreun zeu nebun şi despre care aflai mai tîrziu că se numeşte Lairy, începu să rînjească grosolan şi scuipă neruşinat pe punte.

Apoi, printr-o mişcare precugetată, se întoarse spre tovarăşii săi şi-i întrebă tare, cu o voce răguşită:

—      Cine dracu’ e mojicu’ ăsta bătrîn?

Văzui silueta lui Mr. Pike înţepenindu-se şi apoi zvîrcolindu-se, în timp ce mîinile uriaşe se crispau pe parapetul îngustei punţi. Curînd, i se auzi tunetul:

—      Căraţi-vă! Şi tăcere, vă rog... Toţi la locurile voastre!

După aceste cuvinte, se îndepărtă şi se duse să privească re­morcherul, ce era pe cale să dea drumul funiilor şi să-şi desfacă pînzele.

M-a mirat blîndeţea acestui om grozav, pe care mă aşteptam să-l văd năpustindu-se asupra celui ce-l insultase şi doborîndu-l cu lovituri de pumn. Dar, zărind pe căpitanul West, care pri­vea cearta de pe puntea de comandă, unde se afla în tovărăşia celui le-al doilea locotenent, mi-am lămurit numaidecît cumpătarea lui Mr. Pike.

Remorcherul, eliberat cu totul, începu să se îndepărteze, cînd de pe puntea de dinainte a „Elseneurei” ţîsni deodată un ames­tec de strigăte şi urlete, în timp ce alte voci cherchelite strigau că a căzut un om în mare.

Al doilea locotenent coborî sprinten de pe dunetă (partea de dinapoi a corabiei) şi veni pe punte, iar Mr. Pike făcu la fel, cu aceeaşi repeziciune, părăsind uşoara pînză de păianjen a punţii din aer.

În mai puţin de un minut, al doilea locotenent înşfăcă un sul de frînghie subţire, pe care-l zvîrli deasupra bordului, aşa cum ai fi aruncat un „lasso”. Repeziciunea operaţiei m-a uimit. În ciuda vîrstei pe care o aveau, Mr. Pike cu cei şaizeci şi nouă de ani ai săi şi Mr. Mellaire care trebuia să fi trecut de cincizeci, amîndoi lucraseră cu iuţeala şi puterea unor resorturi de oţel.

Superioritatea lor morală faţă de oamenii din echipaj, care se mulţumeau să strige cît puteau de tare şi fără rost, era vădită. Erau într-adevăr stăpînii şi conducătorii acestor fiinţe nenorocite de sub ordinele lor şi care se aflau pe scara omenească tot atît de jos, ca hotentoţii sau, chiar mai jos, ca maimuţele.

Ca toţi ceilalţi, m-am aplecat pe stinghia sprijinitoare şi am privit omul care se bălăcea în apă.

Dar se părea că, în loc să înoate spre a ajunge la bord, se străduia să se îndepărteze de corabie.

Era un mediteranean oacheş şi obrazul lui, pe care l-am zărit deodată bine de tot între două talazuri, era parcă pradă unor zvîrcoliri, pricinuite de un fel de delir. Ochii lui negri erau asemeni celor al unui nebun.

Frînghia fusese atît de bine azvîrlită de al doilea locotenent, încît lanţul care o sfîrşea, strîngîndu-se şi întinzîndu-se fără a se desface, căzu drept pe umerii omului din apă.

Acesta se zbătu cu furie, ca să scape. Menţinîndu-se mereu la suprafaţă, izbuti să scoată dintr-un buzunar un cuţit lung, cu aju­torul căruia se străduia să taie laţul în care se încurca. În acelaşi timp, îşi dădea osteneala să-şi scoată hainele, avînd însă şi grijă să-şi îndrepte mereu pumnul spre „Elseneura”, urlîndu-ne o cuvîntare furioasă.

Îmi îndreptai privirea spre căpitanul West. Se afla tot pe partea de dinapoi a corabiei, cu mîînile în buzunare.

Privea scena fără să se tulbure şi fără să clintească, neluîndu-şi ochii de la omul care se zbatea în valuri şi zbiera neînce­tat şi, apoi, de la remorcherul care, alarmat de clopotul de pe bord, se pregătea să se înapoieze spre a conlucra la opera de sal­vare.

Zadarnic se strădui turbatul din valuri să scape de remorcher, înotînd pe dedesubt. El fu înhăţat cu o cange şi trecut iarăşi pe „Elseneura”. L-am văzut ridicîndu-se din apă, aproape în întregime gol, plin de rănile pe care şi le făcuse cu cuţitul. Dintr-o crestă­tură ţîşnea sîngele la fiecare bătaie a pulsului.

Îmi aminti atunci că într-o zi văzusem într-o grădină zoolo­gică un urangutan prins de curînd, care se zbătea, lovindu-se cu furie de barele de fier ale cuştii sale. Era o imagine cu totul ase­mănătoare acesteia, a fiinţei scăpate de la înec.

Marinarii de pe bord, izbucnindîn hohote de rîs şi urale, în­conjurară numaidecît şi înhăţară pe omul salvat fără voie şi, reunindu-şi forţele, îl aşezară cum putură pe punte, imobilizîndu-l.

Mr. Pike şi Mr. Mellaire interveniră. Împinseră în lături pe corăbieri şi puseră mîna pe nebun, tîrîndu-l într-o cabină din cele destinate echipajului.

Auzisem vorbindu-se despre puterea omenească pe care sînt în stare să o vădească nebunii. Dar aceasta nu mai însemna nici cît un fir de pai în mîinile vînjoase ale celor doi ofiţeri.

Mr. Pike întinse omul pe un pat, înfrînîndu-i cu o singură mînă zvîrcolirile dezordonate; apoi, pentru a-i lega încheieturile mîinilor, trimise pe al doilea locotenent să aducă o bucată de funie.

Ca să pot vedea, îmi vîrîsem nasul în cabină.

—      Ce porcărie! îmi spuse Mr. Pike, schiţînd un surîs. În cursul carierei mele, am cunoscut echipaje destul de ticăloase. Acesta însă le întrece pe toate.

— Dar, exclamai, omul nu încetează să sîngereze de peste tot? Va muri!

—      Atîta pagubă! Vom fi siliţi să-l cărăm cu noi, pînă cînd vom putea să ne descotorosim de el în vreun fel oarecare. Cînd se va linişti puţin, îl voi coase la loc acolo unde trebuie. Şi, dacă nu se potoleşte singur, cîteva palme zdravene peste bot îl vor cuminţi fără îndoială.

Zvîrlii încă o dată privirea spre labele enorme ale secundului şi mă încredinţai iarăşi de însuşirile lor potolitoare.

Întorcîndu-mă pe punte, văzui din nou pe căpitanul West, mereu ţeapăn pe dunetă şi tot cu mîinile vîrîte în buzunare. Fără să se mai sinchisească de cele întîmplate, privea senin cerul albastru.

Nu s-ar fi putut tăgădui, îmi tăcusem intrarea într-o lume nouă, cu desăvîrşire deosebită de aceea pe care o cunoscusem pînă atunci.

Wada veni să-mi întrerupă gîndurile, anunţîndu-mă că Miss West îl trimitea să-mi spună că ceaiul e gata.