📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Înainte-mi se afla un bărbat, care-mi zîmbea cu un surîs de circumstanţă, destul de ţeapăn şi sleit; desigur că acest surîs nu-i era obişnuit.

Era secundul, Mr. Pike, pe care-l întîlnisem atunci cînd vi­zitasem întîia dată corabia, împreună cu Harrison şi Gray, în ba­zinul Erié.

Respectînd prea mult cerinţele protocolului ca să poată în­tinde mîna unui călător de însemnătatea mea, se întoarse grăbit, după ce mă salută, spre a da diferite instrucţiuni şi ordine unei jumătăţi de duzini de mogîldeţe, tinere sau vîrstnice, care păreau la fel de îngheţate şi-şi tîrau picioarele pe punte.

Mr. Pike băuse, fără îndoială. O mărturiseau cu prisosinţă obrajii umflaţi şi roşii, precum şi marii lui ochi cenuşii şi rătă­ciţi.

Cele şase mogîldeţe se duseseră pe remorcher, ca să-mi care calabalîcurile şi-şi continuară apoi lucrul, aşezîndu-le în cabina mea.

Gata! zarurile erau aruncate — şi acum îl priveam lucrînd, cu o uşoară strîngere de inimă.

Erau nişte figuri ciudate, cum nu mai avusesem nicicînd pri­lejul să văd pe vreun vapor transatlantic.

Unul dintre ei, un tînăr care părea să numere vreo optspre­zece ani, avea nişte ochi negri, cu deosebire vioi şi expresivi. Dar era atît de bondoc, încît părea un adevărat spiriduş, pierdut în cizmele lui marine şi în pălăria mare de pînză impermeabilă.

La început, cu ochii lui frumoşi, dădea impresia că aparţine rasei italiene. Dar era ceva în el, care trăda nu ştiu ce amestec ciudat.

Am întrebat despre originea lui pe secund, care mi-a răspuns pe un ton ursuz:

—      E o corcitură. Jumătate italian, jumătate japonez sau malaiez.

—      În tot cazul, e grozav de mărunt.

—      Sîntem de aceeaşi părere şi ăsta e motivul, pentru care l-am poreclit „Shorty”³.

Un bătrîn, despre care aflai că e şeful echipajului, părea atît de gîrbov şi prăpădit, încît mă făcea să cred că abia a scăpat cu viaţă de pe urma vreunui accident serios.

Înfăţişarea obrajilor lui îmi amintea, cu mult mai grosolană sălbăticie, pe aceea a „Omului cu tîrnăcopul” al lui Millet, cunos­cutul pictor francez; iar privirea lui avea tîmpenia greoaie a pri­virii boului.

Cînd mergea, mogîldeaţa aceasta se oprea la fiecare cincispre­zece paşi, spre a-şi aşeza ambele mîini pe pîntece, îndeplinind o mişcare ciudată de apăsare şi ridicare. Timp de cîteva luni urma să fiu silit apoi să-l văd săvîrşind mereu aceleaşi mişcări, care n-aveau nici un rost, ci alcătuiau doar manifestarea unui obicei destul de caraghios.

Personajul acesta răspundea la porecla uimitoare „Sundry Buyers”⁴. Şi aici era (spre marea mea îngrijorare), şeful echipa­jului „Elseneurei”, socotită printre cele mai frumoase corăbii ame­ricane!

Un tînăr de vreo şaptesprezece ani, numit Harry, era singu­rul care mi se păru normal, fiindcă avea înfăţişarea unui marinar. De la secund am aflat că vine într-adevăr de pe o navă-şcoală, unde-şi învăţase meşteşugul şi că aceasta era prima lui călătorie mare.

Trăsăturile îi erau bine orînduite, mişcările sprintene, iar uni­forma de marinar îi stătea minunat. Dar pe bord era singurul în felul acesta.

Tot secundul îmi spusese că grosul echipajului nu ajunsese încă pe corabie. Şi adăugă, cu un mormăit care nu prevestea nimic bun, că cei care nu veniseră încă erau aşteptaţi dintr-o clipă într-alta. Cei aflaţi pe bord fuseseră înrolaţi la întîmplare, fără nici un certificat şi fără cea mai neînsemnată dovadă privitoare la pri­ceperea şi purtarea lor. Cum va fi restul?

Întrucît îmi rostisem uimirea că mă aflu în faţa unui echi­paj alcătuit din asemenea zdrenţe omeneşti, secundul mă lămuri

—      Ce vreţi? Nu puteam lua, decît ceea ce găseam. În ce pri­veşte marina comercială, navigaţia cu pînze e sfîrşită.

„Cînd aţi venit dvs. pe lume, nu mai trăia nici unul din marinarii aceia iscusiţi, aşa cum se formau odinioară.”

„Acum, toate vasele primesc oameni de pe uscat! nu mai sînt profesionişti. Orice nepriceput care mînă boii e botezat marinar, înrolat şi plătit ca atare”.

Whisky-ul îmbelşugat pe care îl înghiţise secundul îmi supăra nările; şi simţeam mirosul băuturii la fiecare cuvînt pe care-l ros­tea interlocutorul meu. Cu toate acestea, nu se împleticea şi, la prima vedere, nimic nu-l trăda că era beat.

Mai tîrziu, mi-am dat seama că flecăreala aceasta neaşteptată, de care mă folosii spre a mă informa asupra celor ce voiam să ştiu, era semnul obişnuit al stării lui de beţie.

— Mi-ar fi prins mult mai bine, de o mie de ori mai bine, urmă Mr. Pike, să-mi fi dat sufletul, decît să trăiesc şi să văd această decădere a marinei comerciale! Oamenii şi vapoarele de azi îmi sfîşie inima.

—      Totuşi, spusei cu înţeles, „Elseneura” este socotită din cîte ştiu, ca unul din cele mai izbutite exemplare.

—      Nu tăgăduiesc deloc asta... Faţă de celelalte, mai ales! Dar, Dumnezeule, ce poate fi „Elseneura” faţă de vechile trans­atlantice pe care le-am cunoscut? O corabie murdară. Nimic alt­ceva!

„Cocoşul luptător”, „Steaua căzătoare”, „Peştele zburător”, „Vră­jitoarea valurilor”, „Copoiul”, „Răţoiul sălbatic”, „Aripa iute”, „Şar­pele de mare”, „Lumina nordului”... Astea da, astea se puteau numi corăbii! Cînd mă gîndesc la ele, mă podideşte plînsul”...

„Am cunoscut flotele măreţe ale plantatorilor de ceai, care se duceau să încarce la Hong-Kong, unde fiecare vapor lupta cu cele­lalte în canalele dintre prundurile din est, ca să le întreacă în iuţeală.

„Iată ce lucruri minunate se puteau vedea!”

În ciuda mirosurilor urîte ale răsuflării lui, ascultam încîntat pe Mr. Pike. „Conversaţia” sa era altfel decît nimicurile obiş­nuite şi în mare cinste la concetăţenii mei — şi Mr. Pike îmi stîrnea un interes din ce în ce mai mare.

Înfăţişarea şi firea îi erau tot atît de atrăgătoare. Era un personaj de o lăţime puţin obişnuită, cu umeri mari şi vînjoşi, cu oase grele şi care, cu toate că începea să devină încovoiat, avea încă o înălţime de şase picioare.

—      Sînteţi un bărbat falnic, Mr. Pike! îi spusei, în chip de „compliment”.

El murmură trist, răspîndind în aer un miros tare de whisky:

—      Un bărbat falnic... Da, eram un astfel de bărbat, odinioară... Odinioară!

Zvîrli o privire spre mîinile sale noduroase. Grosimea fiecă­rui deget corespundea aceleia pe care o aveau trei degete de-ale mele. Acelaşi lucru se putea spune şi despre încheietura mîinii.

—      Cît cîntăriţi? întrebai.

—      Două sute şase livre⁵. Dar am slăbit. Odinioară făceam să urce acul cîntarului la două sute patruzeci de livre.