„Am cunoscut flotele măreţe ale plantatorilor de ceai, care se duceau să încarce la Hong-Kong, unde fiecare vapor lupta cu cele­lalte în canalele dintre prundurile din est, ca să le întreacă în iuţeală.

„Iată ce lucruri minunate se puteau vedea!”

În ciuda mirosurilor urîte ale răsuflării lui, ascultam încîntat pe Mr. Pike. „Conversaţia” sa era altfel decît nimicurile obiş­nuite şi în mare cinste la concetăţenii mei — şi Mr. Pike îmi stîrnea un interes din ce în ce mai mare.

Înfăţişarea şi firea îi erau tot atît de atrăgătoare. Era un personaj de o lăţime puţin obişnuită, cu umeri mari şi vînjoşi, cu oase grele şi care, cu toate că începea să devină încovoiat, avea încă o înălţime de şase picioare.

—      Sînteţi un bărbat falnic, Mr. Pike! îi spusei, în chip de „compliment”.

El murmură trist, răspîndind în aer un miros tare de whisky:

—      Un bărbat falnic... Da, eram un astfel de bărbat, odinioară... Odinioară!

Zvîrli o privire spre mîinile sale noduroase. Grosimea fiecă­rui deget corespundea aceleia pe care o aveau trei degete de-ale mele. Acelaşi lucru se putea spune şi despre încheietura mîinii.

—      Cît cîntăriţi? întrebai.

—      Două sute şase livre⁵. Dar am slăbit. Odinioară făceam să urce acul cîntarului la două sute patruzeci de livre.

— Aşadar, reluai, „Elseneura” este, după părerea dvs., un vas păcătos?

—      Pun rămăşag, îmi răspunse, pe o livră de tutun sau pe leafa mea pe o lună, cum vreţi, că vasul nostru nu va putea face înconjurul Americii în mai puţin de o sută cincizeci de zile. Şi încă!

„Şi cu toate acestea, am făcut acest ocol în optzeci şi nouă de zile pe bătrînul „Nor zburător”. Da, în optzeci şi nouă de zile de la Sandy-Hoock la San-Francisco.

„Şaizeci de oameni în echipaj şi opt ajutoare. Înainte, marş! Şi am ţinut-o mereu aşa! Trei sute şaptezeci şi patru de mile pe zi, sub pînzele catargului. Şi, cînd vîntul sufla vijelios, optsprezeoe mile pe oră erau încă neîndestulătoare pentru „loch”-ul care ne măsura iuţeala”.

„Înţelegeţi? optzeci şi nouă de zile. O ispravă pe care n-a mai întrecut-o nimeni. A fost doar repetată după vreo nouă ani de bătrînul „André Jackson”. Erau vremuri straşnice atunci! Dar vremurile acelea sînt tare îndepărtate!”

În această clipă, avui impresia că Mr. Pike îmi îndruga vrute şi nevrute şi, pentru a şti cum stau lucrurile, întrebai:

— Aţi putea să-mi spuneţi ca exactitate în ce epocă a făptuit „André Jackson” această, ispravă neobişnuită?

—      În 1860, fu răspunsul imediat.

—      Dvs. înşivă aţi călătorit cu nouă ani mai înainte pe „Norul zburător”... Şi sîntem în 1913.

„Aşadar, aceste lucruri minunate se întîmplau, socoteala e les­ne de făcut, acum vreo şaizeci şi doi de ani?”

Gîndeam, în mine însumi, că voi înfunda cu totul pe Mr. Pike.

Dar, fără să-şi piardă cîtuşi de puţin cumpătul, îmi răspunse:

—      Desigur. Mama mea era cameristă pe „Norul zburător”. Am fost născut pe mare, iar pe vremea de care vă vorbesc aveam şapte ani.

„La doisprezece ani, eram ajutor pe „Crainicul dimineţii”, în anul în care a făcut ocolul Americii în nouăzeci şi nouă de zile”.

„Ce călătorie, Doamne-Dumnezeule! Jumătate din echipaj era pus în lanţuri, o zi din două. Am pierdut cinci oameni în valuri la trecerea Capului Horn. Toate vîrfurile cuţitelor noastre erau frînte, pumnii şi cuiele zburau în toate părţile”.

„Alţi trei inşi fură doborîţi într-o zi de ofiţerii de pe bord. Al doilea locotenent ucis, fără să se poată afla vreodată de către cine.

„Înainte, marş! Mereu înainte! Nouăzeci şi nouă de zile fără să atingem pămîntul. Ha! ha! ha!”

Îi spusei, accentuînd cuvintele:

—      Prin urmare, după socoteala dvs., aţi avea azi şaizeci şi nouă de ani?

— Sîntem de acord şi-i am! răspunse mîndru Mr. Pike. Şi sînt încă mult mai vînjos, decît rămăşiţele omeneşti pe care le vedem astăzi.

„Generaţia nouă ar pieri în întregime, dacă ar avea de îndu­rat cîte am suferit eu”.

„Auzit-aţi vreodată vorbindu-se despre „Sudul însorit”, cora­bia aceea care a fost vîndută la Havana, spre a fi folosită la trans­portul negrilor şi a primit atunci numele de „Emanuel?” Ei bine, mă aflam pe bordul lui „Emanuel”, cînd „Furiosul” ne-a oprit pen­tru control în canalul Mozambic⁶. Am fost prinşi asupra faptului, cu nouă sute de negri în spaţiul dintre punţi”.

„Păcătoasă încurcătură pentru armatorii lui „Emmanuel!” Cu toate astea, era un vapor frumos şi bun. Dar „Furiosul” avea ma­şini cu aburi, astfel că, vă daţi seama, nu mai era nimic de făcut”.

Lăsînd pe seama lui Wada grija de a-mi aşeza în cabină hai­nele şi coletele mărunte, am rămas pe puntea „Elseneurei”, continuînd s-o străbat de la un cap la altul, în tovărăşia acestui măreţ reprezentant al trecutului, care era Mr. Pike. Secundul „Elseneurei” îmi istorisea mai departe, cu jumătate glas, nenumărate întîmplări minunate din cursul uimitoarei sale existenţe.

Acum nu mă mai îndoiam nici de vîrsta lui înaintată, pe care în anumite clipe o trădau nu numai încovoierea umerilor, ci şi greoaia şi obosita călcătură a paşilor lui, nici de întîmplările aproa­pe de necrezut pe care mi le istorisea.

Mr. Pike îmi vorbi mai ales despre un anume căpitan Somers, în tovărăşia căruia călătorise timp de doi ani, ca secund.

—      Era un marinar, îmi spuse, care cunoştea temeinic meşteşu­gul şi care ştia exact cît preţuiesc.

„Dar, îndată ce corabia ajungea într-un port oarecare, o ştergeam pe nesimţite şi mă duceam să mă pitesc în vreo ascunză­toare, spre a nu mă înapoia la bord, tot într-ascuns, decît la ora de plecare”.

—      Şi pentru ce asta?

—      Fiindcă, odată ajunşi pe uscat, toţi oamenii juraseră să mă sfîşie, pentru a-mi plăti metodele hotărîtoare de care mă folo­sisem spre a-i face să deprindă meşteşugul.

„Neizbutind să pună mîna pe mine, depuneau împotrivă-mi plîngeri peste plîngeri la autorităţile în drept. Numărul amenzilor pe care trebuia să le plătească din cauza mea căpitanul Somers, este de neînchipuit”.

„Dar el îşi dădea seama că datorită metodei mele, călătorea aşa cum trebuie şi producea atît cît dorea. Astfel că, înţelegeţi, îmi era recunoscător”.

„Apoi îşi ridică labele enorme care îi ţineau loc de mîini, privindu-şi încheieturile stîlcite ale degetelor, şi înţelesei, fără oste­neală, care era metoda despre care-mi vorbea”.

—       S-au dus timpurile acelea frumoase! oftă întristat Mr. Pike.

„Acum un marinar are dreptul la aceleaşi consideraţii ca un gentleman! Trebuie să-i vorbeşti cu bunăvoinţă, şi nu-ţi e îngă­duit să ridici mîna asupra-i!”

În această clipă, Mr. Pike fu strigat de pe puntea dinapoi a corăbiei de al doilea locotenent, un bărbat blond şi ras proaspăt, tot atît de bine clădit, dar de statură normală

—      Se vede remorcherul, anunţă acesta, cu restul echipajului!

Mr. Pike scoase un mîrîit, care însemna că înţelesese. Apoi, adăugă:

—      Coborîţi vă rog pînă la noi, Mr. Mellaire, ca să cunoaşteţi pe oaspetele nostru.

Mr. Mellaire coborî pe scara punţii de dinapoi şi mă minunai de curtenia desăvîrşită, cu care se înfăţişă.