📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Această ediţie apare sub îngrijirea

d-lui TITU IRIMIA

lider al Asociaţiei Sindicale „Dosoftei”

a tipografiilor din Moldova

ROMÂNIA

JACK LONDON

REVOLTĂ PE ATLANTIC

Editura VENUS

1991

CAPITOLUL I

Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura”

Necazurile nu m-au cruţat chiar de la începutul călătoriei.

Pornind cu trăsura de la hotel, într-o dimineaţă posomorîtă de martie, am străbătut fără piedici oraşul Baltimore şi am ajuns, la ora hotărîtă, pe ţărmul portului.

Trebuia să fiu aşteptat de un remorcher, pe care urma să trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei bine, era după ora 9 şi nu se vedea nici un vapor!

Ghemuit în trăsurică, îngheţam aşteptînd şi, pe măsură ce trecea vremea, îmi creştea supărarea. Pe scaunul dindărătul trăsuricii erau aşezaţi birjarul şi Wada, servitorul meu japonez, fără îndoială mult mai îngheţaţi decît mine, ghemuiţi şi tăcuţi, dar gîndindu-se, desigur, ca şi mine, la întîrzierea supărătoare a va­porului.

Şi faimosul remorcher tot nu se arăta!

Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu şi a unei învelitori de blană care-mi acoperea genunchii, gemea şi tremura Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului meu Galbraith. Îmi era cu neputinţă să-l fac să se liniştească. Nu contenea să scîncească şi să zgîrie, căznindu-se să iasă din locul în care se afla.

Dar, cum scăpa din ascunzătoare şi simţea muşcătura frigu­lui de afară, reîncepea cu aceeaşi îndîrjire să geamă, să scîncească şi să zgîrie, spre a reintra în ascunziş. Această jăvruţă în­cepea să-mi întărîte nervii, prin gemetele şi mişcările ei continue şi dezordonate. Şi după toate astea, cîinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Pînă ieri, nici nu-l cunoşteam.

În fiecare clipă, trebuia să mă stăpînesc din răsputeri, ca să nu mă hotărăsc să-l dau birjarului, rugîndu-l să şi-l păstreze. Şi, cum tocmai treceau pe lîngă trăsurică două fetiţe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins fără voie mîna spre uşiţa trăsuricii, spre a o deschide şi a oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna.

Possum îmi sosise noaptea trecută de la New-York, la hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar neaşteptat al prietenului meu Galbraith şi se potrivea cu totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspiraţie pe acest tovarăş de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o sumedenie de oameni binecrescuţi care, într-un caz asemănător, trimit o lădiţă cu fructe sau un coş cu flori. Galbraith însă socotise că e mai bine să-mi impună, în locul unui dar obişnuit, acest căţeluş de două luni, chelălăitor şi supărător.

Wada, chibzuind că e mai bine aşa, îmi adusese foxterrier-ul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din suprave­ghetorii hotelului şi cei doi bărbaţi schimbară cîteva cuvinte lipsite de blîndeţe. În toiul certei, japonezul uitase şi ceea ce mai ştia din limba engleză şi se folosise cu desăvîrşire şi în­verşunare numai de limba maternă. De cealaltă parte, supraveghe­torul nu-şi mai amintea decît dialectul irlandez din ţară sa de baştină.

În cele din urmă şi pentru a pune capăt acestei dispute din care nu se înţelegea nimic, nici măcar de către cei doi potrivnici, se amestecă însuşi conducătorul hotelului, poruncind supravegheto­rului să lase pe servitor să treacă, împreună cu cîinele.

Cu privire la mine, el adăugă (l-am auzit bine din camera mea, a cărei uşă o deschisei alarmat) că de la început înfăţişarea mea îi insuflase prea puţină încredere şi că de douăzeci de ani nu se mai întîmplase în hotel un asemenea tărăboi.

Am înghiţit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, veţi recunoaşte că nu era deloc plăcut. Şi am înjurat în gînd de o mie de ori pe Galbraith şi darul ce mi-l trimisese.

Îngheţat în trăsurică, pe digul acela rece şi pustiu, şi împo­vărat de javra aceea scîrboasă, care urla şi se răsucea neîncetat, am fost cuprins iarăşi de proasta mea dispoziţie din timpul nopţii. Mă trimiteam dracului pe mine însumi şi deplîngeam ideea cara­ghioasă pe care o avusesem de a întreprinde, pe o simplă corabie cu pînze, călătoria nesfîrşită de la Baltimore la Capul Horn.

Pe la ora 10, îşi făcu apariţia un fel de băiat, venit pe jos. Purta o geantă şi se duse să vorbească păzitorului cheiului.

După cîteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine şi-mi încredinţă geanta, care aparţinea, spunea el, pilotului de pe „Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine pe remorcher şi urma să-l găsesc într-alt punct al portului, spre care aveam a mă îndrepta.

În indicaţiile ce-mi fuseseră date, se făcuse o greşeală sau o schimbare de ultimă oră. N-am înţeles cum stau lucrurile în rea­litate şi m-am înfuriat iarăşi.

Într-un cuvînt, dîndu-se birjarului toate lămuririle trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum şi, chiar în clipa cînd se opri, pilotul de care era vorba mi se înfăţişă.

Mărturisesc sincer că, nu mi-am închipuit niciodată pe cineva care să semene atît de puţin unui pilot. Personajul care se afla în faţă-mi nu avea nimic dintr-un fiu al mării, cu bluza albastră şi obrazul argăsit de intemperii.

Era un om distins şi cu înfăţişare plăcută, cu grai blînd şi care dădea mai curînd impresia unuia dintre oamenii aceia de afaceri mereu bine îngrijiţi, pe care îi întîlneşti adesea prin cluburi.

Se recomandă imediat şi-l îndemnai să împartă, cu Possum şi cu mine, adăpostul îngheţat al trăsuricii mele.

Pilotul susţinu că remorcherul-fantomă nu va mai întîrzia mult.

Afurisitul de vas îşi făcu în sfîrşit apariţia abia pe la ora 1 după-amiază. Îl aşteptasem, rebegit pînă la oase, doar vreo patru ceasuri.

Acest mod de purtare, puţin gentil faţă de mine, nu prea era făcut să-mi insufle prietenie pentru căpitanul West, care comanda corabia „Elseneura” şi pe care, dealtfel, nu-l văzusem niciodată.

Cînd „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din California cu o încărcătură de orez, Harrison şi Gray, cei doi agenţi maritimi din New-York cărora le-am vorbit, rugîndu-i să-mi găsească o co­rabie plăcută şi bună, cu ajutorul căreia să-mi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră numaidecît atenţia asupra acestei corăbii cu pînze.

M-am dus într-un suflet şi, însoţit de cele două călăuze, am vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West cobo­rîse pe uscat, spre a-şi dezmorţi picioarele.

Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca şi buna orînduire a Cabinelor. Cabina de lux, care-mi fusese destinată, era atît de în­căpătoare cum mă aşteptam şi, după cît se părea, nu lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai părerea, cînd cei doi agenţi mă duseră să vizitez, numai cu titlu de curiozitate, ca­bina, căpitanului West.

Asta era într-adevăr măreaţă! Avea, înainte, de orice, un pat de aramă, încăpător şi strălucitor, cum nu credeam că s-ar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina dădea de-a dreptul într-o sală de baie, orînduită într-un chip minunat. Patul şi sala de baie îmi izbiră imediat privirea şi hotărîi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru mine.

Harrison şi Gray, cărora le-am împărtăşit ceea ce rîvneam, părură stingheriţi şi se codiră să-mi dea un răspuns răspicat,