Şi adăugă pe un ton glumeţ:

—      Nu-i aşa că-i drăguţ?

Acest Nancy trebuia să aibă vreo treizeci de ani, dar părea mult mai vîrstnic.

Nu mai avea nici un dinte în gură, şi părea gata să se sfărîme la cea mai neînsemnată mişcare. Ochii lui, de culoarea ardeziei, erau murdari, iar obrajii, bolnăvicioşi şi raşi, bateau într-un galben ca lămîia.

Cu umerii lui strîmţi, cu pieptul supt şi obrajii traşi, dădea im­presia unui ofticos în ultima fază a bolii.

Cu toate că nici Sundry Buyers nu vădea prea multă viaţă, Nancy era şi mai de plîns.

Şi cînd te gîndeşti că prăpădiţii ăştia erau şefii echipajului! Şefi de echipaj ce păreau tare înfricoşaţi de oamenii pe care tre­buiau — chipurile — să-i conducă! Eram foarte necăjit.

Dar înşişi oamenii aceştia, pe care îi vedeam acum laolaltă, cine erau oare, Dumnezeule mare? Niciodată Gustave Doré n-ar fi putut face să ţîşnească din imaginaţia sa un clocot mai desfătător de infern.

Ei nu mergeau, ci răzuiau la fiecare pas puntea cu ghetele lor, tropăind şi clătinîndu-se, din cauza beţiei sau a slăbiciunii. Cu deo­sebire însă mutrele lor meritau să fie văzute!

Miss West nu mă minţise, spunîndu-mi că întregul echipaj al unei corăbii comerciale cuprindeau un număr însemnat de nebuni şi idioţi.

Corpurile le erau strîmbe, feţele pustiite şi aproape toţi erau de statură măruntă. Ceilalţi, care aveau o statură firească şi se ţineau ceva mai bine pe picioare aveau în schimb privirea ştearsă.

Un liliputan, cocoşat şi strîmb, cu ochii de un albastru deschis şi cu o mînă grozav de răutăcioasă, strigă pe O’Sullivan, irlande­zul, şi-i spuse o glumă neruşinată.

O’Sullivan păru că nu-l aude şi-şi continuă mormăitul.

Un tînăr greoi, înalt şi gras, se ţinea după călcîiele liliputanu­lui, făcînd astfel o nepotrivire caraghioasă.

Iar de el se ţinea un fel de schelet pribeag, asemănător unei prăjini de scuturat nucii. Cei care-l vedeau se puteau întreba cum se mai ţinea pielea pe oasele acestei arătări.

În această defilare bizară, urma o creatură şi mai hidoasă decît cele de pînă acum. Închipuiţi-vă mai curînd un copil decît un băr­bat, un copil pocit, al cărui trup şi al cărui obraz păreau să fi îndu­rat, în cursul cîtorva mii de ani, toate chinurile omeneşti. Într-o mască de faun, devenită tîmpită în urma chinurilor pe care le în­durase, luceau ca două lumînări nişte ochi tare neliniştiţi, care pă­reau că sînt în necontenită şi amănunţită cercetare a tuturor feţelor şi tuturor lucrurilor.

Aceşti ochi, care se mişcau neîncetat, erau parcă înnebuniţi de prezenţa unui Sfinx nevăzut, care ar fi pus stîrpiturii ghicitori ame­ninţătoare, de dezlegarea cărora i-ar fi atîrnat viaţa sau moartea.

Mai tîrziu am aflat pricina acestor mişcări neobişnuite. Stîrpitura aceasta amărîtă era surdă ca o cizmă, cum se spune. Explozia unui cazan îi spărsese timpanul, iar ţăndările îi pustiiseră trupul.

Întorcîndu-mă, zării pe bucătarul-şef, urcat şi el pe punte şi aruncînd de departe, ca şi mine, o privire spre echipaj. Chipul lui de asiatic înţelept şi viclean constituia, alături de toate aceste sluţenii, o mîngîiere şi o îmbărbătare.

Chiar şi Shorty, care se ivise pe neaşteptate, după cîteva mi­nute, venind dinspre locuinţele echipajului, îmi oferi prilejul unei destinderi. Cu toate acestea şi în pofida ochilor lui expresivi, nu era nici el decît un fel de clown ale cărui purtări, după cum m-am în­credinţat mai tîrziu, lăsau destul de mult de dorit.

Mr. Pike care tocmai trecea pe acolo, se opri o clipă aproape de mine şi măsură iute cu privirea turma aceea ciudată. Mutra lui se potrivea în totul celei a unui negustor de vite, dezgustat de marfa ce i s-a trimis.

—      Mamele lor, bombăni, i-au adus pe lume, dar nu i-au izbutit. Aproape nici unele şi aproape deloc.

Şi defilarea pociturilor nu se mai sfîrşea.

Urmă apoi un bărbat palid şi cu ochii rătăciţi, despre care îmi dădui seama numaidecît că e robul stupefiantelor; după acesta un altul, uscat ca o scrumbie sărată şi afumată, a cărei culoare o avea dealtfel, cu ochii rotunzi ca mazărea şi de un albastru urît; un al treilea, mic dar muşchiulos, mi se păru, în ciuda faptului că şchio­păta destul de rău, una din mostrele mai omeneşti din ceată.

Dar priceperea lui Mr. Pike era, în această privinţă, mai încer­cată, decît a mea.

—      Ei, ăla de jos! urlă către cel care-mi plăcuse oarecum. Ia ascultă!

—      Da, domnule locotenent! răspunse acesta, oprindu-se nu­maidecît.

—      Cum te cheamă? continuă Mr. Pike, pe tonul aspru şi mo­rocănos, de care nu se lipsea niciodată cînd vorbea subalternilor săi.

—      Charles Davis, domnule locotenent.,

— Cînd mergi, pentru ce şontîcîi astfel? O faci dinadins?

—      Nu şontîcăi, domnule locotenent... răspunse omul pe un ton respectuos, îndreptîndu-se deodată.

Şi, la un semn al secundului, se îndepărtă sprinten, cu legăna­rea aceea ritmică a umerilor, obişnuită tuturor marinarilor.

—      Ăsta, mîrîi Mr. Pike, este cu siguranţă un marinar de me­serie. Dar, cum te văd şi cum mă vezi, numai om de treabă nu e!

Locurile de odihnă ale echipajului păreau acum golite. Dar secundul nu era prea încredinţat de lucrul acesta.

El chemă cu glas răstit pe cei doi şefi ai echipajului, care se sprijiniseră de stinghia de fier a corăbiei şi priveau liniştiţi.

—      Ei, voi ăia! Ce v-aţi pironit acolo şi staţi degeaba? Mi se pare că dormiţi de-a-n picioarele!... Sau credeţi că v-aţi îmbarcat ca să vă faceţi aici cura de odihnă?

„Ia intraţi în vagăuna aia şi scoateţi-mi afară pe oricare-l mai găsiţi pe acolo!”.

Sundry Buyers îşi mîngîie şi-şi apăsă iarăşi cu duioşie abdome­nul, stînd puţin pe gînduri şi arătîndu-se foarte plictisit, în timp ce Nancy, cu obrazul pustiit de o veşnicie de suferinţe, se hotăra fără voie, ca o vită bătută, să pătrundă în locurile de odihnă ale echipa­jului.

Atunci, auzii ţîşnind dinăuntru o ploaie de înjurături din cele mai grosolane şi de blesteme, cărora Nancy le răspunse în chip îm­păciuitor, prin diferite rugăminţi dojenitoare şi mici îndemnuri. Băgai de seamă surîsul sălbatic şi ameninţător, care crispă obrazul lui Mr. Pike şi mă aşteptai să văd ieşind din văgăună nu ştiu ce figuri îngrozitoare şi dezgustătoare.

Dar nu fu aşa. Din punct de vedere fizic, cei trei flăcăi care apărură la uşă aveau o înfăţişare ceva mai plăcută decît a celorlalţi.

Mă gîndii îndată că trăsăturile lui Mr. Pike se vor destinde şi că un surîs adevărat îi va manifesta mulţumirea.

Însă greşii iarăşi. Ochii cenuşii ai secundului se încruntară şi mormăitul său obişnuit i se ivi pe buze, mai accentuat ca altă­dată. S-ar fi putut spune că e mîrîitul unui dulău gata să muşte.

Cei trei tovarăşi erau de statură aproape normală şi încă tineri. Să tot fi avut între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani fiecare.

Erau îmbrăcaţi grosolan, dar destul de curat, bine raşi şi aspec­tul lor general era al unor oameni cumsecade.

Aveau privirea vioaie, în care se întrevedea şi ceva neliniştitor, ca la toţi ceilalţi oameni din echipaj.

Mlădioşi şi ageri, vînjoşi în mişcări, era de netăgăduit că, îna­inte de a se angaja, nu înduraseră foamea şi nu-şi risipiseră pe bău­tură banii cîştigaţi în ultima călătorie, nici cei primiţi în contul sim­briilor viioare.

Aceşti indivizi, care mă măsurau cu de-amănuntul pe furiş, ca şi pe Mr. Pike, cu o privire atentă şi pătrunzătoare, aveau fără în­doială o mare stăpînire de sine.

De unde puteau să vină indivizii ăştia? Urma s-o aflu foarte curînd.

—      Ei, tu, cum te numeşti? bombăni Mr. Pike, adresîndu-se pri­mului dintre cei trei, care era evreu prin nasul său asemănător cio­cului de vultur şi irlandez prin ochi, fălci şi forma buzei de sus.

Cei trei părură că se sfătuiesc o clipă. Fu un fel de telegrafie mută, nevăzută şi liniştită, dar care nu-mi scăpă vederii, o clipire din ochi, o mişcare a capului, cu neputinţă de perceput.