CAPITOLUL IV
O bucată de zahăr, Mr. Pathurst?
Cînd intrai în salonul cel mare, nepotrivirea cu cele ce văzusem era izbitoare. De altfel, pe „Elseneura14 totul era alcătuit din nepotriviri care te uluiau.
În locul punţii tari şi reci pe care abia o părăsisem, aici paşii mi se înfundau într-un covor moale. În locul cabinei strimte ci* pereţii de fier, în care lăsasem pe smintitul acela în mîinile celor doi „infirmieri”, mă găseam, umflîndu-mi plămînii, într-o odaie frumoasă şi încăpătoare.
După vocile acelea asurzitoare ale oamenilor de pe bord, care-mi răsunau încă în urechi şi după obrajii aceia respingători' umflaţi de băutură, care îmi umpleau încă ochii, aveam înainte-mi„ spre a mă reculege, o femeie cu trăsături delicate, cu înfăţişare şi purtări alese, aşezată lîngă o masă lăcuită, pe care se afla un minunat serviciu de ceai din porţelan de China.
În acest loc ales, totul respira linişte şi fericire.
Stewardul, cu obrazul galben şi picioarele vîrîte în papuci de pîslă, se strecurase ca o umbră, apărînd şi dispărînd fără zgomot şi îndeplinindu-şi serviciul pe nesimţite.
Încordarea pe care o resimţisem pe punte mă stăpînea încă, şi Miss West, servindu-mă, începu să rîdă de mutra mea ameţită.
— Mr. Pathurst, aveţi cu totul aerul unuia care a văzut lucruri neînchipuit de ciudate, îmi spuse. Mi-a istorisit adineauri stewardul că un om din echipaj a căzut în mare.
„Asta vă frămîntă atîta? Ei, lăsaţi, apa rece trebuie să-l fi trezit!”
Această nepăsare batjocoritoare mă făcu să tresar.
— Omul de care-i vorba, îi spusei, este un smintit nenorocit. Locul lui nu-i pe această corabie. El ar trebui să fie într-un spital.
— Dacă ar fi s-o luăm aşa, replică tînăra, ar trebui să trimitem acolo unde spuneţi jumătate din echipaj.
„O bucată de zahăr?”
— Da... Mulţumesc... Dar amărîtul acela s-a rănit grozav cu propriile-i mîini. Îi curgea sîngele de peste tot. S-ar putea să moară.
Miss West, trecîndu-mi ceaşca în care pusese zahăr, mă fixă serios cu ochii ei cenuşii.
Apoi, clătinîndu-şi capul, izbucni în rîs.
— Dar bine, Mr. Pathurst, nu trebuie să vă furaţi plăcerea călătoriei, lăsîndu-vă dintr-o dată şi fără să se cuvină pradă covîrşitoarei puteri de sensibilitate pe care o au nervii dvs.!
„Deocamdată, nu s-a întîmplat nimic deosebit. Trebuie să vă obişnuiţi cu asemenea petrecanii şi, cu cît o veţi face mai curînd, cu atît va fi mai bine pentru dvs. Orice echipaj comercial cuprinde mai multe sau mai puţine elemente dintre acestea”.
„De altfel, nu vă speriaţi. În ce priveşte oblojirea rănilor, vă puteţi încrede în Mr. Pike. N-am călătorit niciodată cu el. Dar am auzit mult vorbindu-se că e un chirurg foarte priceput.
„După cît se pare, a săvîrşit în cursul ultimei sale călătorii o amputare, care a reuşit pe deplin. Şi am auzit că era atît de mîndru de izbînda pe care o repurtase, încît voia să lecuiască, tot cu ajutorul bisturiului, pe tîmplarul de pe bord, care suferea de puternice dureri de stomac.
„Mr. Pike, diagnosticînd o criză de apendicită, făcu tot ce-i fu cu putinţă, ca să convingă pe bolnav să se lase operat. Dar tîmplarul nici nu voia să audă... Ha! ha! ha!”
Miss West izbucni iarăşi în hohote şi adăugă:
— Mr. Pike era atît de încredinţat că asta era boala şi atît de sigur de necesitatea unei operaţii imediate încît oferi bolnavului, ca să-i facă pe plac, o sumedenie de pachete de tutun. Ha! ha! ha!
Încercai să stărui:
— Dar e un lucru chibzuit să încredinţezi pe bord o lucrare cît de mică pe mîna unui smintit?
În loc să-mi răspundă, Miss West săltă din umeri. Apoi, văzîndu-mă oarecum nedumerit, socoti de cuviinţă să mă lămurească.
— Vă repet Mr. Pathurst, că întîmplarea aceasta e fără însemnătate. Fără nici o însemnătate, mă înţelegeţi?
Asemenea întîmplări se întîmplă la fiecare îmbarcare. Oamenii vin pe bord îmbuibaţi de whisky şi într-o stare mai mult sau mai puţin înaintată de delirium tremens.
„Îmi aduc aminte că o dată, puţin după ce părăsisem portul Seatle, ne aflam încă în apropierea coastei.
„Unul dintre corăbieri, care pînă atunci nu dăduse nici un semn de sminteală, se năpusti dintr-o dată peste doi bucătari, îi strînse în braţe şi se prăbuşi frumuşel peste bord, împreună cu ei. Am oprit corabia şi am încercat în zadar să pescuim pe cei trei inşi. Dar, ducîndu-se la fund, smintitul nu-şi desfăcuse strînsoarea. După o oră, plecarăm, fără să fi făcut vreo ispravă”.
Miss West săltă iarăşi din umeri.
„Marea este un element sălbatic şi nemilos; de aceea, nu izbutim să găsim decît cele mai rele specimene ale umanităţii, care să ne însoţească în călătorii.
„Uneori, mă întreb pe mine însămi de unde putem să-i adunăm. E vorba doar de a obţine de la ei, în treburile ce se cuvin îndeplinite, cele mai satisfăcătoare rezultate cu putinţă. Nici un mijloc nu poate fi cruţat, e drept. Fiindcă făpturile astea sînt într-adevăr foarte josnice. Da, foarte josnice”.
În timp ce şedeam în faţa măsuţei lăcuite, pe care se aflau porţelanurile de China şi o ascultam pe Miss West, făceam în minte o asemănare între obrazul ei drăguţ şi mişcările-i eterice şi zdrenţele ciuruite de găuri ale oamenilor care alcătuiau echipajul „Elseneurei”.
Nu mă îndoiam de adevărul şi îndreptăţirea cuvintelor pe care le rostea tînăra. Şi, cu toate acestea, eram mîhnit, auzind asemenea cuvinte, căzute cu atîta nepăsare de pe buzele ei drăguţe.
Însăşi graţia ei măreau spaima pe care mi-o pricinuiau cuvintele ce le rostea.
— Desigur, răspunsei. Desigur!... Sîngele rece al tatălui dvs., nu e mai prejos decît al dvs. Asta am băgat bine de seamă atît cît a durat... întîmplarea.
— Pun rămăşag, izbucni ea, că tata nu şi-a scos mîinile din buzunare!
Făcui un semn afirmativ şi obrajii domnişoarei West se împurpurară.
