📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      Era de aşteptat! spuse. Îl ştiu de atîta vreme'!

„Staţi Mr. Pathurst, ca să vă înveselesc, vă voi povesti o isto­rioară nostimă”.

„Aveam pe atunci doisprezece ani. Eram cu tatăl meu, pe care-l urmasem pe bordul lui „Dixie”, o corabie bună, aproape de acelaşi tonaj cu „Elseneura”. Ne întorceam la San-Francisco, unde ne aş­tepta mama.

„Trecuserăm de Poarta de aur (intrarea în golful de la San-Francisco) şi pluteam în golf, cu o adiere puternică din spate. Tot­odată, ne împingea şi fluxul.

„Într-un cuvînt, tata socoti că nu e nevoie să ne tragă un re­morcher şi începurăm să alunecăm prin propriile noastre mijloace...

„Pe neaşteptate, apăru un vapor, al cărui căpitan, neapreciindu-ne iuţeala şi crezînd că va avea vreme să treacă, voi să mear­gă de-a curmezişul, pe dinaintea noastră.

„Izbirea era de neînlăturat şi, cu toate că tata, care prevedea ciocnirea, puse să se strîngă pînzele de vintrile, partea de dinainte a vaporului nostru pătrunse cu toată puterea în mijlocul celuilalt, ca în unt.”

„Vaporul acela transporta cîteva sute de călători, bărbaţi, fe­mei şi copii. A fost ceva înspăimîntător.”

„Totuşi, tata nu-şi ieşi deloc din minţi şi rămase tot cu mîinile vîrîte în buzunare. Trimise pe secund în partea de dinainte a va­porului pe care-l distrusesem, ca să înjghebeze, cu ajutorul echipa­jului, salvarea tuturor celor care mai puteau fi scăpaţi.

„Ca nişte ciorchini omeneşti, nenorociţii se agăţau de catargul nostru de dinainte, de unde apoi ajungeau cum puteau pe puntea lui Dixie.”

„În acelaşi timp, cu o uimitoare repeziciune şi stăpînire de sine, tata porunci să se întindă toate pînzele”.

—      Şi pentru ce asta? Nu prea înţeleg.

—      Pentru ce? Fiindcă tata, văzînd vaporul cu care ne izbi­sem, spart în două, îşi dăduse seama chiar în aceeaşi clipă, că doar partea de dinainte a lui „Dixie”, care se înţepenise în celălalt vapor îl împiedica să se scufunde.

Trebuia menţinut în această poziţie, prin mărirea iuţelii.

Unii dintre călători căzuseră în apă, în timp ce se făcea transbordarea lor anevoioasă. Alţii, ieşiţi din minţi, se aruncaseră singuri în valuri.

„Şi toţi se înecau, de la un capăt la celălalt, sub ochii mei în­groziţi, în timp ce vasul nostru îşi urma drumul.”

„Tata era în mare încurcătură, cu deosebire în privinţa ordi­nelor pe care le avea de dat cîrmaciului, însărcinat de a îndruma vaporul nostru printre toate cele care se găseau în radă, ancorate sau în drum. Fiindcă erau de temut noi ciocniri, din cauză că eram stînjeniţi de povara moartă pe care o împingeam înaintea noastră”.

„Cînd se încredinţă că nu mai rămăsese nimeni pe bordul vapo­rului distrus, strînse din pînze, iuţeala noastră se micşoră şi cele două vase se desprinseră singure. După cîteva minute, vaporul pe care-l lovisem se scufundă”.

„Atît cît durase întîmplarea aceea zguduitoare, mîinile tatălui meu — şi v-o spun eu asta, Mr. Pathurst! — nu-i ieşiră din buzu­nare”.

Vorbind astfel, Miss West mă privi cu ochi lucitori, aşteptînd din parte-mi aplauze pentru tatăl ei.

Încuviinţai:

—      Într-adevăr, mă minunează şi pe mine, ca şi pe dvs., aceas­tă stăpînire de sine în asemenea cazuri de nenorociri groaznice. Dar, mărturisesc, în ce mă priveşte, că nu sînt în stare să vădesc o astfel de însuşire. Şi, pentru a ne întoarce la punctul nostru de plecare, atunci cînd ticălosul acela amărît se zbatea în mare, sufeream eu însumi mai mult decît toţi oamenii de pe corabie la un loc, îm­preună cu tatăl dvs. şi cei doi locotenenţi.

—      Tata, replică Miss West, nu suferă mai puţin, fiţi sigur, în asemenea împrejurări. Numai că are însuşirea de invidiat, că nu lasă nimănui putinţa de a vedea că suferă.

Gînditor, mă înclinai fără să răspund.

CAPITOLUL V

Adunătură drăcească

Cînd mă urcai iarăşi pe punte, un al doilea remorcher, mai mare, „Bretania”, se îndreptă spre noi. El avea rolul de a ne ajuta să trecem repede prin golful Chesapeake şi a ne însoţi pînă în larg.

Ducîndu-mă spre partea de dinainte a „Elseneurei”, găsii pe Sundry Buyers care, apăsîndu-şi mereu şi cu duioşie pîntecele cu ambele mîini, se îndeletnicea cu mutarea şi aşezarea la locurile de dormit a oamenilor din echipaj, care aţipiseră unii peste alţii.

Cineva îi ajuta în această treabă destul de anevoioasă. Mă in­formai despre el la Mr. Pike, care-mi răspunse:

—      E Nancy, al doilea şef al echipajului.

Şi adăugă pe un ton glumeţ:

—      Nu-i aşa că-i drăguţ?

Acest Nancy trebuia să aibă vreo treizeci de ani, dar părea mult mai vîrstnic.

Nu mai avea nici un dinte în gură, şi părea gata să se sfărîme la cea mai neînsemnată mişcare. Ochii lui, de culoarea ardeziei, erau murdari, iar obrajii, bolnăvicioşi şi raşi, bateau într-un galben ca lămîia.

Cu umerii lui strîmţi, cu pieptul supt şi obrajii traşi, dădea im­presia unui ofticos în ultima fază a bolii.

Cu toate că nici Sundry Buyers nu vădea prea multă viaţă, Nancy era şi mai de plîns.

Şi cînd te gîndeşti că prăpădiţii ăştia erau şefii echipajului! Şefi de echipaj ce păreau tare înfricoşaţi de oamenii pe care tre­buiau — chipurile — să-i conducă! Eram foarte necăjit.

Dar înşişi oamenii aceştia, pe care îi vedeam acum laolaltă, cine erau oare, Dumnezeule mare? Niciodată Gustave Doré n-ar fi putut face să ţîşnească din imaginaţia sa un clocot mai desfătător de infern.

Ei nu mergeau, ci răzuiau la fiecare pas puntea cu ghetele lor, tropăind şi clătinîndu-se, din cauza beţiei sau a slăbiciunii. Cu deo­sebire însă mutrele lor meritau să fie văzute!

Miss West nu mă minţise, spunîndu-mi că întregul echipaj al unei corăbii comerciale cuprindeau un număr însemnat de nebuni şi idioţi.