După ce-şi trecură mesajul tainic; cel întrebat răspunse:

—      Murphy.

—      Spune: „domnule locotenent!” răcni Mr. Pike.

Murphy făcu un gest nedesluşit spre tovarăşii săi şi Mr. Pike, arătînd că nu înţelege ce i se spune.

Stăpînindu-şi furia ce-l năpădea, Mr. Pike fu nevoit să lămu­rească:

—- Cred că pînă acum n-aţi pus niciodată piciorul pe vreun vapor... Ei, atunci cînd unul dintre voi se află în faţa unui ofiţer de bord şi-i vorbeşte, trebuie să-i spună „domnule căpitan”, sau „domnule locotenent”, după cum e cazul.

—      Da, domnule locotenent!... răspunse Murphy, cu o voce di­nadins tărăgănată şi plictisită, ca şi cum ar fi depus o sforţare supraomenească spre a pricepe.

—      Prin urmare, ne-am înţeles o dată pentru totdeauna?!

—      Da.

—      „Domnule locotenent!” zbieră Mr. Pike.

—      Da, domnule locotenent! repetă Murphy, a cărui voce de­veni atît de blîndă şi dezmierdătoare, încît mînia secundului crescu şi mai mult.

—      Murphy, spuse secundul, este un nume pe care-l întîlneşti la fiecare pas. „Nosey”⁷ ţi s-ar fi potrivit mai bine.

Consimţirea veni printr-un răspuns, obraznic prin însăşi blîndeţea şi nepăsarea lui mieroasă.

—      Da, domnule locotenent! „Murphy năsosul”, spre a vă fi pe plac. S-a înţeles, domnule locotenent!

Cei trei izbucniră în hohote de rîs; dar era un rîs, pe care numai jocul muşchilor îl manifesta pe obrajii lor şi care era însoţit de batjocura întipărită în ochi, împreună cu un netulburat sînge rece.

În faţa acestor trei zăpăciţi, Mr. Pike părea că se află pe un pat cu cărbuni aprinşi.

Trecu la al doilea din „trio”, în vinele căruia curgea Dumnezeu ştie ce sînge chaldeean sau semit, corcit cu sînge latin.

—      Şi tu cum te numeşti?

—      Bert Rhine, domnule locotenent... fu răspunsul, tot atît de dezmierdător, mătăsos şi supărător, ca al „năsosului”.

—      Bine! aprobă Mr. Pike. Şi tu a treia păsărică?

La al treilea dintre tovarăşi, cel mai tînăr şi cel mai mărunt, se regăsea rasa mediteraneană. Obraz măsliniu şi frumuseţe regulată a trăsăturilor, aproape asemănătoare aceleia a unei camee antice.

Presupusei că această mogîldeaţă zăpăcită se născuse în Ameri­ca, din imigranţii veniţi din Italia meridională, de pildă din Napoli sau din Sicilia.

—      Twist, domnule locotenent! răspunse cel întrebat, pe acelaşi ton searbăd şi blînd, ca şi tovarăşii săi.

—      Hm! mormăi Mr. Pike. Ăsta-i iarăşi un nume obişnuit. „Kid”⁸ ţi-ar sta mai bine. Ne-am înţeles, nu-i aşa?

—      Înţeles, domnule locotenent! „Kid Twist”. E tare drăguţ!

Şi tustrei îşi reluară liniştiţi rîsul.

Mr. Pike îşi ieşise cu desăvîrşire din răbdări, pradă unei furii cumplite, care căuta zadarnic o pricină oarecare pentru a izbucni.

Scrîşnind din dinţi spuse flegmatic:

— Acum, spre binele fiecăruia, vreau să vă pun un lucru în vedere. Ştiu cu cine am de furcă. Sînteţi nişte zdrenţe. Nişte zdren­ţe însufleţite. Şi aşa vă voi socoti.

„Dar veţi lucra ca lumea. Dacă nu, vă veţi căi. Prima dată cînd vreunul dintre voi va călca strîmb, sau se va pregăti să calce strîmb... Să ia aminte! Să se păzească! Cine are urechi, să audă!”.

„Şi asta s-a înţeles?! Atunci, cu atît mai bine! Deocamdată, duceţi-vă la macarale! Marş!”.

Mr. Pike se suci pe călcîie şi-l urmai. Îl rugai să-mi răspundă exact cărei categorii aparţineau cei trei.

— Cea mai rea dintre toate, îmi răspunse. Nu e tunul între tică­loşii ăştia care să nu fi făcut închisoare. Sînt adunături drăceşti.

Tot mergînd, nimerirăm peste o jumătate duzină de inşi, tăvă­liţi pe căptuşeala deschizăturii punţii.

Recunoscui printre ei pe Larry, care poreclise pe Mr. Pike „mojic bătrîn”, şi care, în loc să-şi ducă lucrurile unde se cuvenea, aşa cum i se ordonase, se rezemase liniştit pe ele, întinzîndu-şi picioarele.

Dealtfel, întregul grup ar fi trebuit să se afle acum la operaţia de manevrare a macaralelor.

Înaintînd, Mr. Pike se aplecă spre Larry.

—      Ridică-te! îi porunci.

—      Nu pot.

—      Spune: „domnule locotenent”, Dumnezeule!

—      Nu pot, domnule locotenent. Am băut mult aseară şi, fiind­că nu mă puteam duce mai departe, mi-am dormit toată noaptea pe pămînt, în piaţa Jefferson.

„Aşa că azi-dimineaţă m-am trezit îngheţat pînă la oase. Mîi­nile şi picioarele mi-erau atît de amorţite, încît a trebuit să fiu ridi­cat cu de-a sila.

—      Înţeleg. Erai beat-mort şi ţeapăn ca o măgăriţă.

Larry clipi din ochi în chip plîngător, întocmai ca o maimuţă în faţa unei bîte. Simţea că-l paşte în fiinţa secundului o nenoro­cire groaznică.

—      „Bătrînul mojic” ce sînt, continuă Mr. Pike imitînd vocea jalnică, îţi va arăta fără zăbavă ce-i în stare.

Şi iată ce văzui.

Vă rog să vă amintiţi cele ce v-am spus despre labele imense care slujeau lui Mr. Pike în locul mîinilor, cu degete de o lungime şi o grosime îndoite faţă de măsura degetelor mele, cu încheieturile pline, cu umerii şi braţele tot atît de uriaşe.

Dintr-o singură lovitură, dată doar cu vîrfurile degetelor mîinii sale drepte, cu alte cuvinte dintr-o singură palmă aplicată în bărbia lui Larry, Mr. Pike îl ridică în aer ca pe o pană şi-l lăsă să se pră­buşească, învineţit, peste calabalîcul pe care-l găsise trîntit.

În urma loviturii neaşteptate, cel care stătea culcat mai înainte chiar lîngă Larry mormăi ameninţător şi schiţă gestul de a se ridica şi a se pregăti de bătaie.

Dar de-abia se ridică pe picioare, aşa cum putu, că Mr. Pike îl lovi cu dosul aceleiaşi mîini în plină faţă.