Astfel încît nu mă putui stăpîni de a spune:

—      Desigur, Mr. Mellaire, sînteţi original din sud.

—      Da, am cinstea asta, îmi răspunse cu un glas plăcut. M-am născut în Georgia.

Şi se înclină zîmbind, cum numai un meridional se pricepe să se plece şi să surîdă.

Expresia figurii sale era în totul binevoitoare şi blîndă. Dar gura sa, care zîmbea atît de drăguţ şi glăsuia atît de armonios, era mai puţin liniştitoare. Se părea că are o rană mare între ochi şi bărbie, o rană foarte proaspătă, de o asprime sîngeroasă.

Fără să-mi dau seama, privirea îmi alunecă de pe această gură ciudată pe mîini. Ca şi la cele ale secundului, oase mari scofîlceau carnea, iar încheieturile degetelor erau strîmbate şi stîlcite.

Apoi, am privit din nou ochii albaştri. La suprafaţă, am văzut o pojghiţă de lumină, o strălucire de drăgălăşenie şi de călduroasă bunătate. Dar, îndărătul acestui fel de spoială socială, am simţit că se răsfrînge un suflet aspru şi rău.

Cruzimea sălbatică, închisă în fundul acestor ochi, nu era cu nimic mai îngrozitoare decît aceea a gurii.

Fără să vreau m-am înspăimîntat.

Dar, în timp ce schimbam cu Mr. Mellaire cuvinte fără prea mare însemnătate şi zîmbete destul de prieteneşti, am fost cuprins de simţămîntul ciudat de care eşti stăpînit în pădurea virgină sau în junglă, cînd presimţi prezenţa nedesluşită a fiarelor sălbatice pîndindu-şi prada, a fiarelor care te înconjoară şi sînt gata să se repeadă asupră-ţi, fără să le vezi.

Printre temenelile şi drăgălăşeniile cu care mă copleşea Mr. Mellaire şi care erau lucruri plăcute, mă temeam de altceva, un lucru cu totul deosebit şi cu neputinţă de lămurit, ascuns sub ţeasta omului pe care-l aveam în faţă.

Mr. Pike dădu ordinele cuvenite celui de-al doilea locotenent, care ne întoarse spatele şi eu mă pregătii să mă îndrept spre Wada, pe care-l zărisem şi care părea că mă aşteaptă.

Dar Mr. Pike mă opri:

—      O clipă vă rog, dacă-mi îngăduiţi, Mr. Pathurst, îmi spuse cu jumătate de glas.

Cînd fu sigur că Mr. Mellaire se îndepărtase destul, pentru a nu ne mai auzi, continuă vioi, aplecîndu-se spre urechea mea:

— Vă rog să nu vorbiţi nimănui despre ceea ce v-am măr­turisit cu privire la vîrsta mea. De fiecare dată cînd semnez un angajament, mă înscriu cu un an mai tînăr.

„Pe contractul meu de acum, sînt trecut ca avînd cincizeci şi patru de ani”.

I-am răspuns voios:

—      Păi asta e chiar vîrsta pe care vi-o dă oricine!

—      Da, Dumnezeule, da! Şi eu gîndesc şi simt aşa. La treabă, ca şi la joc, pot întrece pe oricine dintre tinerii noştri.

„Dar, vă rog, Mr. Pathurst, păstraţi pentru d-vs. taina pe care v-am încredinţat-o. Căpitanii de corăbii, ca şi armatorii, nu ţin deloc să folosească secunzi care se apropie de vîrsta de şaptezeci de ani.

Dealtfel, n-aş fi deloc mîhnit dacă aş putea munci de acum înainte pentru mine însumi. Mi-am aruncat cu precizie ochii pe această corabie şi aş fi căpătat fără îndoială conducerea ei, dacă Mr. West, căpitanul, nu s-ar fi hotărît să reia drumurile pe mare.

Ca şi cum ar mai fi nevoie să cîştige vreun ban, spuneţi-mi... Ce calic!”

—      Aşadar, întrebai, a făcut avere?

—      Şi ce avere! Dacă aş avea măcar a zecea parte, dar ce spun? a cincizecea chiar din averea lui, m-aş fi retras în California... Acolo mi-aş fi cumpărat o fermă, dintr-acelea frumoase, unde se cresc păsări. Şi aş fi trăit în tihnă ca un bătrîn cocoş de luptă, acum în retragere.

„Capitanul West are acţiuni asupra tuturor corăbiilor firmei Blackwood. Bună afacere! Straşnică afacere! Vapoarele astea au fost totdeauna norocoase şi alcătuiesc pentru acţionari un izvor de cîştig de prim-ordin.

„Totuşi, Mr. Pathurst, am început să înaintez în vîrstă şi ar fi fost tocmai vremea să fi primit şi eu conducerea unui vas.

„Dar nu! A trebuit ca acest om ciudat să-mi sufle pe „Elseneura”, tocmai în clipa cînd fructul era copt şi urma să-l culeg!”

CAPITOLUL III

A căzut un om în mare!

Îngheţat cum eram, am socotit desfătătoare tihna caldă a ca­binelor, al căror ansamblu alcătuia o încăpere plăcută.

De pe puntea corăbiei, pătrundeai în partea din stînga a va­sului (babord), printr-un gang acoperit cu un covor. Pe partea stîngă a gangului, se deschideau cinci încăperi. Mai întîi, la intrare, se afla cabina secundului. Urmau cele două cabine de lux care, după dorinţa mea, fuseseră reunite într-ana singură; apoi, camera bucătarului-şef (steward) şi, în sfîrşit, încă o cabină care slujea aşezării lucrurilor mărunte.

În partea dreaptă, ale cărei uşi erau închise, ştiam că se înşiruite sufrageria, marele salon sau „careul”, încăperea căpitanului şi cea a fiicei sale, pe care o auzeam murmurînd o melodie, în timp ce-şi despacheta bagajele.

Ultima încăpere era cămara, alături de scara lăuntrică şi du­cea, în afară, spre partea de dinapoi a corăbiei.

În partea opusă, gangul, pe care-mi încercai paşii, se îndrepta spre partea de dindărăt a „Elseneurei” şi dădea într-o sală mare, cu o lărgime de treizeci şi cinci de picioare şi o lungime între cinci­sprezece şi optsprezece picioare şi se curba apoi, urmînd forma corăbiei. Aici era magazia, plină de lucrurile cele mai deosebite, începînd cu cîteva băi, suluri de pînze şi numeroase cufere, pînă la bucăţi de slănină şi şuncă, atîrnate de tavan.

O scară înţepenită dădea într-o mică deschizătură făcută în punte. O altă deschizătură dădea spre duşumea.

Văzînd că mă urmase bucătarul-şef, un chinez tare zgîrcit, cu obrazul spîn şi cu mişcări iuţi, a cărui vîrstă trebuia socotită între cincizeci şi şaizeci de ani, îl rugai să mă lămurească:

— Unde duce, întrebai, chepengul ăsta ce se află sub picioa­rele mele?

—      La spaţiul dintre punţi. La sufragerie.

—      Şi cine mănîncă aici? îl întrebai iarăşi, arătindu-i o masă, înconjurată de două scaune înţepenite în duşumea.

—      E masa a doua. Ălălaltu’ locotenent şi dulgheru’ mănîncă.

Lămurit astfel, mă întorsei în cabina mea, unde dădui dife­rite instrucţiuni lui Wada, care tocmai termina aşezarea lucru­rilor.

Mi-am scos ceasul care arăta ora trei după-amiază şi mă ur­cai pe punte, spre a lua parte la sosirea restului echipajului.

Cînd ajunsei, văzui că remorcherul se alăturase de „Elseneura” şi oamenii debarcaseră. Cei mai mulţi se şi aflau la locurile lor, pe corabie. Doar cîţiva întîrziaţi mai rătăceau pe punte. Erau beţi morţi şi într-un asemenea hal dezgustător şi de plîns, cum nu-mi fusese niciodată dat să văd.

Obrajii le erau în acelaşi timp murdari şi congestionaţi. Aceşti inşi nu dădeau impresia unor tîlhari. Erau însă respingători şi tot atît de josnici în limbajul şi purtările lor, ca şi în înfăţişarea lor.

—      Haide, haide, mişcaţi-vă! Luaţi-vă calabalîcul şi duceţi-l înainte, la locurile voastre! strigă un glas venit de sus.

Era glasul lui Mr. Pike, ce se afla pe puntea uşoară şi sub­ţire de oţel, vopsită în alb, ce se întindea în aer de la un capăt la celălalt al „Elseneurei”. Pornind din partea de dinapoi a coră­biei, ajungea din partea de dinainte, spre a nu se sfîrşi decît la capătul punţii.

Auzind acest ordin care le cădea de sus, oamenii se împleticiră şi, încetîndu-şi flecăreala de beţivani, ridicară nasurile spre secund, privindu-l cu mutre viclene.

Unul dintre ei a cărui mutră părea că fusese frămîntată de vreun zeu nebun şi despre care aflai mai tîrziu că se numeşte Lairy, începu să rînjească grosolan şi scuipă neruşinat pe punte.

Apoi, printr-o mişcare precugetată, se întoarse spre tovarăşii săi şi-i întrebă tare, cu o voce răguşită: