📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Duneta era a noastră.

Stewardul ieşi încet din odaia hărţilor, ţinînd în mînă cuţitul său lung şi pregătit să lovească dacă va fi nevoie.

Marguerite îl urmă. În spatele ei venea Wada, care-mi aducea carabina Winchester, o jucărie poate, dar de temut.

Mr. Pike îşi privea revolverul cu o mutră turbată, cercetîndu-l amănunţit ca să se încredinţeze dacă se înţepenise, sau i se isprăvi­seră într-adevăr cartuşele, — cînd Marguerite îl întrebă în ce direcţie vrea să îndrume corabia.

Secundul tresări şi răspunse:

—      Puneţi bara cîrmei spre vînt!

—      Înţeles! spuse Marguerite. Şi alergă spre roata aceea uria­şă, pe care o mînui cu ajutorul lui Wada în direcţia arătată de secund.

Din fericire, marea era liniştită şi fiica „Samuraiului” înlocui cu semeţie pe cîrmaciul dispărut.

După cum vă spusesem, Wada îmi adusese carabina.

—      Ea gata pentru trageţi! îmi spusese. Trebuie numai ridicat piedica.

— Sînt la ordinele dvs.! Mă adresai lui Mr. Pike. Ce am de făcut?

— Ţintiţi pe Roberts! îmi răspunse.

Şi-mi arătă un om ce se afla pe punte.

Adăugă:

—      E cel mai bun trăgător din echipaj. Dacă-l doborîţi, e foarte bine.

„Dacă nu-l nimeriţi, îi veţi insufla cel puţin teama de Dumne­zeu”.

Era întîia oară, cînd ţinteam un om. Dar situaţia era atît de gravă, încît febra obişnuită într-o asemenea împrejurare nu puse deloc stăpînire pe mine.

Roberts, văcarul era la o sută de picioare de dunetă. Nu-l nime­rii. Totuşi, greşisem ţinta cu atît de puţin, încît el sări în sus.

În clipa următoare, descoperindu-mă, Roberts îşi îndreptă spre mine revolverul cu care era înarmat.

Dar i-o luai înainte, trăgînd iar. Atins de data asta, el se clătină şi căzu pe spate, apoi încercă să se ridice şi-mi trimise încă un glonte, care se pierdu în aer.

Mă cuprinse un fel de nebunie, şi, sub apăsarea neîntreruptă a degetului meu arătător, o ploaie de plumb ţîşni din arma mea, năpustindu-se asupra lui Roberts.

Îl nimerii de cel puţin trei ori. El căzu, după ce se roti de cîteva ori, se ridică iar într-un cot şi trase iar la întîmplare încă două gloanţe; apoi, se lungi pe punte şi rămase ţeapăn. Era mort.

În timp ce-mi priveam arma, simţii că mă atinge cineva pe braţ. Era Wada, care-mi aducea o duzină de cartuşe. Le luai şi le încăr­cai în armă, trimiţîndu-l să-mi aducă altele.

De abia se îndepărtase Wada, cînd Bill Quingley, care zăcea la picioarele mele, îmi prinse gleznele şi îşi înfipse dinţii în pulpele mele. Scosei un ţipăt de surpriză şi de durere.

Dintr-o săritură, Mr. Pike îmi veni în ajutor. Trîntind lui Bill Quingley o lovitură zdravănă de picior, îl făcu să-mi dea dru­mul. Îi trînti apoi încă una, mai zdravănă, trimiţîndu-l peste bord, fără ca trupul să atingă măcar stinghia de sprijin.

Mike Cipriani era în agonie, nu departe de noi. El avu totuşi puterea să se tîrască pe podea, părînd că vrea să se îndrepte spre cîrmă şi să lovească poate, înainte de a-şi da sufletul, pe Margue­rite, ce se afla acolo.

Mr. Pike interveni iarăşi şi, folosindu-se de acelaşi mijloc ca şi la Bill Quingley, îi tăie poftele şi gîndurile, oricare ar fi fost. Mike Cipriani zbură şi se duse să-l întîlnească în mare pe Quingley.

Puntea de jos era goală. Nu se mai vedea nici un răzvrătit.

Mr. Pike îşi vîrî revolverul în buzunarul bluzei şi urlă spre partea din faţă a corăbiei:

— Unde v-aţi ascuns, şoarecilor? Ieşiţi din găuri şi veniţi aici. Vreau să vă vorbesc.

Guido Bombini, împins desigur de Bert Rhine, fu primul care se arătă şi înainta în chip de soi, făcînd o sumedenie de gesturi ca să dea de înţeles că are gînd uri paşnice.

La rîndu-i, Mr. Pike arătă că n-are nimic în mîini.

Cînd îşi dădură seama că într-adevăr secundul nu mai trage, începură să apară şi ceilalţi, unul cîte unul, avînd între ei pe Bert Rhine, Nosey Murphy şi Kid Twist, care conduceau „ostilităţile”.

—      Bine! spuse Mr. Pike, cînd îi văzu apropiindu-se destul.

Cei trei necunoscuţi pe care ni-i dăruise Capul Horn urmau în neştire mulţimea, ca şi Faunul, care nu înţelegea nici el nimic din întîmplările groaznice de pe corabie.

Şi Charles Davis apăruse, tot viu. Obrazul lui, galben ca ceara, se deosebea în chip ciudat de feţele pîrlite care îl înconjurau.

Lîngă el se aflau Mulligan Iacobs şi Andy Fay, plini de ură.

—      Unde-i Sydney Waltham? tună Mr. Pike. Vreau să-i vorbesc. De ce nu-i aici, printre voi?

„Să se ducă unul să-l caute! Apoi veţi relua lucrul. Dacă nu, Dumnezeu să aibă milă de voi!”

Oamenii, neliniştiţi, se frămîntară într-un tropăit tăcut.