Cu chipurile trase, oamenii se legănau în ritmul pe care-l impunea corabia, cu mîinile în mănuşi şi picioarele în cizme. Cei trei necunoscuţi cu ochii ca topazul ascultau visători, fără să priceapă nimic.
Deodată, începu să bată vîntul dinspre est.
Mr. Pike fu cel dintîi care simţi. Îl văzui tresărind şi întinzînd obrazul spre vîntul acela uşurel. În clipa următoare, îl simţii şi eu.
El aşteptă o clipă, spre a se încredinţa că n-a fost numai închipuire. Apoi, uitînd de dulgherul dispărut, începu să dea ordine scurte echipajului, care se grăbi să-şi reia munca.
Toate pînzele pe care le aveam fură întinse pe vergi, pînă în vîrful catargului: cîrmaciul învîrti roata barei şi „Elseneura” începu să alerge spre est. Ochii mei întîlniră pe cei ai lui Tom Spink, a cărui privire era triumfătoare.
Părea că spune: „prevăzusem bine!” Şi faptele o dovedeau cu prisosinţă. Dulgherul cu picioarele mari zburase peste bord, fără să ştie cum, împreună cu traista lui cu vrăjitorii — şi vîntul cel bun venise!
Voios din cale-afară, Mr. Pike măsura duneta în lung şi în lat. Dispreţuind frigul, îşi scosese mănuşile şi-şi freca mîinile de bucurie. Îşi vorbea şie-însuşi şi-şi manifesta mulţumirea într-un chip hazliu.
Îşi îndrepta privirea cînd spre partea de dinainte şi spre oamenii a căror muncă o supraveghea, cînd, fericit, spre partea din care sufla vîntul prielnic şi cădea zăpada.
— Ei bine, ce credeţi Mr. Pathurst? mă întrebă fără veste.
De data asta am nimerit-o! Am nimerit-o! Ha! Ha! Ha!
Flecărea vrute şi nevrute şi începu să-mi vorbească despre restaurantele franţuzeşti din San-Francisco, ale căror bucătării erau neîntrecute în pregătirea unei anumite mîncări de raţă.
— Raţa trebuie apucată şi aruncată într-un cuptor bine încălzit, unde stă şaisprezece minute... După mine, patrusprezece minute sînt de ajuns. Mîncarea e coaptă şi delicioasă!
Vorbindu-mi, îi lăsa gura apă...
Pe la amiază, încetă să cadă zăpada şi vîntul deveni mai rece. Ne iuţirăm pasul şi dulgherul acela uriaş aruncat în apa îngheţată spre a servi de hrană peştilor, rămase mult în urma noastră.
La ora trei, începu furtuna şi noi sfîşiam, cu o iuţeală nebună, Oceanul turbat, ale cărui valuri ce veneau dinspre est se spărgeau zgomotos de cele ce veneau dinstre Vest, respingîndu-le într-o luptă cumplită şi triumfătoare.
Mr. Pike privea pierdut vergele vintrelor, care se bolteau sub rafale, ca arcurile sub mîna unui arcuş nevăzut şi erau în fiecare clipă ameninţate să fie smulse sau frînte.
Puţin îi păsa, îmi spunea, jurîndu-mi că — orice s-ar fi întîmplat — nu va strînge nici o bucăţică de pînză.
Mai mult, dădu ordin să se întindă şi pînza cea mai mare, susţinînd că nici Dumnezeu, nici chiar Diavolul nu vor izbuti s-o facă să sară din loc.
— Barometrul coboară! îmi spuse Mr. Pike. Asta-i bine! Cu cît se va mări puterea vîntului, cu atît mai repede vom înainta spre vest.
Doi inşi, schimbaţi la fiecare jumătate de oră, se căzneau în acelaşi timp cu mînuirea barei de la cîrmă. Şi cu tot frigul, le şiroia sudoarea pe obraji.
Spre seară, ne încrucişarăm cu altă corabie care încerca să se îndrepte spre est şi îndura, la rîndu-i toate necazurile pe care le îndurasem noi.
Văzînd-o, Mr. Pike începu să ţopăie ca un sălbatic şi salutînd-o batjocoritor, îşi urlă dispreţul voios spre formele îmbrăcate în muşamale, ce se zăreau pe duneta acelei corăbii nenorocite.
Noaptea care urmă în plină suferinţă şi glorie, astfel că nu putui închide ochii.
Săriturile „Elseneurei” mutaseră din loc soba cea mare din salon şi focul trebui să fie stins. În cabine au fost aprinse sobe cu gaz. Dar soba mea răspîndea un miros înăbuşitor, încît am stins-o.
Aflai a doua zi dimineaţă, că nici Marguerite nu putuse dormi. Dar alergătura nebunească a corăbiei n-o înfricoşa deloc.
În schimb, Mr. Mellaire era stăpînit de oarecare temeri, pe care mi le mărturisi:
— Să conduci în felul acesta o corabie atît de încărcată ca a noastră, e un lucru nechibzuit.
„Elseneura” nu-i un yacht uşor, cu care-ţi poţi îngădui orice îndrăzneală, ci un adevărat lădoi plin cu cărbuni. Ce s-ar întîmpla dacă ne-ar sfărîma catargurile? Am fi nimiciţi!”
La ora opt, Marguerite şi cu mine ne urcarăm pe dunetă şi găsirăm pe Mr. Pike, care nu dormise deloc.
Ne salută voios.
Cît despre echipaj, el părea încă îngrozit. Nu i se putu da nici o mîncare caldă, întrucît bucătăria de pe partea din faţă a corăbiei fusese inundată în trei rînduri. Oamenii trebuiră să se mulţumească doar cu pesmeţi de mare şi carne de cal, conservată.
La amiază, ajunseserăm o corabie care avea puţine pînze întinse şi mergea în aceeaşi direcţie cu noi.
— Ia priviţi pe fricoşii ăştia! zeflemi Mr. Pike. N-au măcar curajul să se lase mînaţi şi-şi pierd vremea asta bună degeaba, de ţi-e mai mare mila!
În mai puţin de un sfert de oră, înconjurarăm şi depăşirăm vasul acela, destul de drăguţ dealtfel. Atît de mare era iuţeala cu care mergeam, încît vasul celălalt părea că stă nemişcat.
Mr. Pike, întocmai ca un ştrengar scăpat de curînd de la şcoală, îşi reîncepu tropăiturile de bucurie din ajun şi dădu cîrmaciului ordinul să se alăture uşor de corabia aceea.
Ofiţerii şi echipajul ne priviră înmărmuriţi trecînd ca o trombă pe lîngă ei şi Mr. Pike le întinse un capăt de odgon, îndemnîndu-i parcă să se lase remorcaţi.
Pînă şi Marguerite începuse să se înspăimînte. Privirea i se ducea fără voie spre vergelele care se încovoiau.
Amîndoi intîlnirăm apoi pe Tom Spink, istovit din cale-afară şi care fusese înlocuit la cîrmă.
— Ei bine, îi spusei, dispariţia dulgherului ne-a adus noroc, fără îndoială. Eşti mulţumit?
— Doamne, Dumnezeule! Dacă secundul nostru l-ar fi însoţit în fundul apei, fericirea noastră ar fi fost şi mai mare!
