Stewardul urma să vegheze jos şi, în faţa primejdiei necunos­cute ce ne ameninţa, cînd îl văzui că pune mîna pe o nouă dami­geană cu acid sulfuric, pe care avea de gînd s-o reverse în primul cap ce s-ar fi ivit prin podea, îi aprobai planul în tăcere.

Era ora unu noaptea, cînd Wada veni în grabă spre mine:

—      Mari necaz jos! Dvs. veniţi repede!

Îi predai carabina şi lăsîndu-l de pază pe dunetă, ajunsei în grabă la scară şi coborîi spre cabine.

În capul scării era trîntit Buckwheat. Tuşea şi se înăbuşea clătinindu-se înainte şi înapoi, frîngîndu-şi mîinile şi frămîntîndu-şi braţele. Din ochi îi curgeau lacrimi.

În acelaşi timp, răbufni e adiere de aer otrăvit, cu un puter­nic miros de pucioasă, care mă făcu să-mi opresc respiraţia şi să gîfîi. Ţinîndu-mi batista la nas şi la gură, coborîi scările, împleticindu-mă. În pragul cabinelor, întîlnii pe steward care, aproape asfixiat, se tîra pe mîini şi pe picioare, scuipînd şi gîfîind şi se străduia să iasă la aer.

Puţin mai încolo, unul din cei doi japonezi tuşea şi-şi zgîlţîîa camaradul prăbuşit la pămînt, încercînd să-l însufleţească, spre a-l putea aduce pe dunetă.

Mă împiedicai de ei şi căzui în genunchi. Dar mă ridicai în grabă, întrucît pe podea efectul produs de vaporii sulfuroşi era şi mai înăbuşitor.

Aşadar, lucrurile se limpeziseră.

Gura pe care izbutiseră, s-o facă răzvrătiţii nu le slujise spre a ajunge în cabină, ci spre a aşeza sub podea aparatul de afumat ce se afla în fundul tuturor corăbiilor, potrivit regulamentelor maritime şi care foloseşte la nimicirea insectelor şi şobolanilor.

Noi, „stăpînii” mîndri de sus, eram socotiţi... şobolani!

Cît de repede putui, ajunsei în cabina Margueritei şi deschisei uşa, care nu era încuiată.

Dar fata nu era acolo şi patul era gol!

Nemaiputîndu-mă ţine pe picioare, mă prăbuşii pe pat şi, timp de cîteva minute, rămasei nemişcat şi gîfîind, gîndindu-mă că poate voi muri pe locul pe care dormise ea.

Izbuti totuşi să-mi scutur toropeala ucigătoare ce mă cuprin­sese şi mă apropiai de gang, unde lămpile, gata să se stingă, nu mai aveau decît o flacăra palidă şi tremurătoare.

Ameţit încă şi cu plămînii plini de pucioasă, mergeam bîjbîind, cînd deodată îmi sfîşie auzul un horcăit îngrozitor, ce venea de un­deva, de aproape.

Întinsei mîna la întîmplare şi întîlnii pieptul înfrigurat al Mar­gueritei, ce se rezemase de zid.

Fata încercase să ajungă la scara salvatoare, dar trebuise să se oprească în cursul drumului, intoxicată pe trei sferturi — şi nu mai putuse înainta.

O luai pe braţe, care îmi tremurau de slăbiciune şi de groază şi izbutii s-o duc de acolo.

Urcarea scării, treaptă cu treaptă, prin aburii aceia otrăviţi, a fost un chin de neînlăturat şi care mi se păru că ţine un secol.Erau clipe cînd Margueritei i se sfîrşeau puterile şi voia parcă să-mi dea de înţeles că lupta nu mai avea nici un rost, că nu vor ajunge niciodată pînă la capăt.

O ridicam şi ne reluam urcarea treptelor ce nu se mai sfîrşea.

Cînd ajunserăm la jumătatea scării, aerul înviorător pe cara ni-l trimitea noaptea curată, răzbi pînă la noi.

Marguerite păru că nu simte. Dar el pătrundea năvalnic în plămînii mei răniţi şi-mi dădu putinţa să-mi fac ultima sforţare, îm­preună cu draga mea povară.

Cînd atinsei ultima treaptă, Marguerite leşină şi-mi alunecă da pe braţe, iar eu mă prăbuşii lîngă ea, istovit.

În aceeaşi clipă, se producea un atac împotriva dunetei.

Dar Louis şi Wada, cărora li se alătură Tom Spink, îl respin­seră fără prea multă greutate, fiindcă vrăjmaşii erau flămînzi şi abia se mai ţineau pe picioare.

De-abia după douăsprezece ore izbutirăm să respirăm liberi şi să ne simţim retrăind cu adevărat.

Încercarea îngrozitoare pe care o îndurasem împreună, moartea care trecuse pe lîngă noi atît de aproape, nu făcură decît, aşa cum era de prevăzut, să înflăcăreze şi mai mult iubirea noastră.

CAPITOLUL XXXVII

Căsătorie! Căsătorie!

Cînd se lăsase noaptea, eram cu Marguerite, în cabina ei. Îi mîngîiam mîna şi ne gîndeam amîndoi că doar opt zile ne mai despărţeau acum de Valparaiso.

Cineva ciocăni în uşă:

—      Intraţi! răspunsei, îndepărtîndu-mă de Marguerite.

Era Tom Spink, pe care îl lăsasem la cîrmă. Avea chipul zăpăcit.

—      Ce mai e? întrebai cu o oarecare nelinişte.

—      Este, Mr. Pathurst... Este...

—      Ei, ce este?

— Sînt pe dunetă! răspunse, clănţănind din dinţi.

Mă ridicai.

—      Cine?

—      Ei!... „ Ăia care au venit pe bord, nu se ştie de unde, în timpul trecerii pe la Capul Horn... Ăia trei înecaţi!

„Sînt lîngă cîrmă. Aşa că, înţelegeţi, am scăpat şi am alergat să vă înştiinţez.”

—      Şi cum au venit? întrebai zîmbind.

—      Fiind vrăjitori, au zburat desigur. Ceea ce ştiu bine este că n-au venit pe scară, fiindcă am vegheat tot timpul.

Şi bietul Tom Spink gemu.

—      Dacă au venit, reluai, înseamnă că vor să fie cu noi! De altfel, după cum se vede nu ţi-au făcut nici un rău. Asta-i important?

„Fără îndoială că de pe punte, s-au căţărat pînă pe catargul din urmă şi au alunecat apoi pe verge, cu ajutorul vreunei funii, pînă au ajuns pe dunetă.

„Hai să-i vedem!”

Părăsind pe Marguerite, mă dusei spre dunetă, urmat de Tom Spink, mai mult mort decît viu.

Într-adevăr, cele trei fiinţe enigmatice pe care ni le trimisese furtuna erau acolo, cu părul de culoare nehotărîtă şi cu ochii ca topazul, care străluceau în întuneric întocmai ca ochii de pisică, sub lumina felinarului îndreptat spre ei.