În lupta aceasta, toate avantajele erau de partea noastră.

Marguerite trăgea neîntrerupt şi eu făceam la fel.

Oamenii noştri săriseră din paturi şi veniră să ni se alăture.

Văzui deodată pe Wada, năpstindu-se ca un bivol şi împlîntîndu-şi ţepuşul de fier în pieptul unuia din vrăjmaşii mai îndrăzneţi, care era cît pe ce să lovească pe Marguerite.

Izbînda noastră fu întreagă şi repede. Ca nişte iepuri speriaţi, năvălitorii se retraseră cît putură de iute, zăpăciţi şi înfricoşaţi, lăsînd în urmă, pe punte, corpul celui străpuns de ţepuşul japonezului.

Restul nopţii fu liniştit. Cu toate acestea, nu voii să las pe Marguerite să vegheze singură şi pîndii fiecare mişcare.

Pe la ora patru, istovită cu desăvîrşire, ea se duse să se în­tindă pe salteaua mea şi aţipii curînd.

Cînd se crăpă de ziuă, curios să ştiu cine era omul al cărui corp zăcea încă sub dunetă, şi pe care nu-l puteam identifica, fi­indcă faţa-i era întoarsă spre podea, trimisei pe punte pe Henry şi pe Buckwheat.

Ei se duseră şi-l recunoscură. Era Ditman Olansen, norvegia­nul. Murise. Henry şi Buckwheat îl ridicară, unul de umeri, celălalt de picioare şi-i făcură vînt peste bord.

Cît timp dură operaţia, ţinui arma la ochi, gata să trag. Dar nu se arătă nimeni.

*

* *

Pe partea de dinainte, merindele se împuţinează mereu. Azi- dimineaţă am văzut o sumedenie de undiţe care încercau să prindă albatroşi, pescăruşi şi alte păsări de mare, cu ajutorul momelilor.

Începui numaidecît să hărţuiesc pe pescari, trimiţîndu-le cî­teva gloanţe, la care răspunseră cu focuri de revolver.

Nu fu atins nimeni, nici de o parte, nici de alta. Dar detună­turile înspăimîntară păsările şi le îndepărtară de corabie, în ciuda furioasă a înfometaţilor, care îşi puseseră în ele nădejdea prînzului.

*

* *

Spre a se înţelege bine ceea ce va urma, trebuie mai întîi să vă lămuresc în ce constă pe o corabie ceea ce se numeşte „ţeava de aerisire”.

Este o ţeavă mare groasă de oţel, care porneşte din adîncul magaziei de cărbuni şi are menirea, de a aduce aerul înăuntru. Ea se ridică şi trece pe deasupra sufrageriei echipajului, avînd deschi­zătura din afară lîngă odaia hărţilor, în faţa cîrmei.

Această deschizătură este prevăzută cu nişte gratii făcute din vergele tari de fier, atît de apropiate unele de altele, încît nici un şobolan mare nu s-ar putea strecura printre ele.

Dar, unul dintre răzvrătiţi a izbutit să se tîrască prin această ţeavă şi să ajungă astfel pe dunetă!

Un foc de revolver, însoţit de un fumuşor albăstrui, a răsunat pe neaşteptate şi un glonte a ţîşnit între gratii, lovind pe Henry care era de serviciu la cîrmă. Am văzut pe sărmanul tînăr cum se agaţă deznădăjduit de roată, ca apoi, să se răsucească şi să se pră­buşească.

Printr-o lovitură nemiloasă a soartei, glontele îl atinsese în re­giunea inimii.

Tom Spink şi unul dintre japonezi, care văzuseră ca şi mine grozăvia întîmplată, se avîntară spre camaradul lor, în timp ce re­volverul ucigaş continua să tragă şi în timp ce gloanţele plouau în jurul lor, pe unul din pereţii odăii hărţilor.

Ei avură noroc şi nici un glonte nu-i atinse, astfel că izbutiră să-l aducă pe Henry în afara cîmpului de tragere al revolverului.

Tînărul se zvîrcoli cîteva secunde, apoi rămase ţeapăn. Îşi dă­duse sufletul!

Pomelnicul, destul de lung, al marinarilor de pe „EIseneura”, care au slujit drept hrană peştilor, în apele sărate ale mării, creşte neîncetat. Număr pe degete şi constat că Henry este al patruzecilea care s-a rostogolit în valuri, de la plecarea noastră şi pînă acum.

Cine trăsese? Nu ştiam. Dar ţinta sigură urmărită de omul ce se strecurase prin ţeava de aer era de a preface locul de la cîrmă într-un loc de moarte şi de a ni se smulge astfel conducerea corăbi­ei. Planul era niţel copilăresc, aşa încît, după o clipă de gîndire, poruncii lui Tom Spink şi lui Louis să urce pe dunetă doi saci de făină.

Proptiţi temeinic de zăbrelele de fier, sacii vor împiedica de acum înainte pe ucigaşul lui Henry să-şi repete isprava împotriva vreunuia dintre noi.

*

* *

A doua zi, păsările de mare au apărut iar în jurul „Elseneu­rei” şi răzvrătiţii, care nu mai au cu ce să-şi potolească foamea şi-au aruncat din nou undiţele cu momeli.

Dar cîinele rău din mine a devenit dibaci şi crud şi urmăreşte neîncetat nimicirea cîinilor vrăjmaşi.

În loc să trag în păsări, pe care răzvrătiţii izbuteau oarecum să le înşele cu ajutorul resturilor de mîncare ce le mai rămăseseră, am găsit ceva mai bun de făcut.

Pentru început, am atras păsările pe partea din urmă a coră­biei, aruncînd în mare hălci mari de porc, menţinute la suprafaţa apei prin nişte bucăţi de plută legate cu sforicele şi bucăţi mari de pîine.

Fireşte, păsările au părăsit în grabă puntea de dinainte a co­răbiei şi s-au năpustit asupra acestei hrane îmbelşugate şi gustoase.

Dar staţi puţin! Asta nu-i tot!

Scotocind în cutia cu medicamente, am dat de un mare număr de fiole, care aveau pe etichetă cîte un cap de mort şi două oase încrucişate. Cu alte cuvinte, amestecurile din aceste fiole conţineau otrăvuri puternice.

Cred că aţi ghicit că a doua zi hălcile de porc şi bucăţile de pîine fură îmbibate cu conţinutul acestor fiole, căruia îi adăugai şi nişte şoricioaică.

Aproape toate păsările, şi numai D-zeu. ştie cîte fuseseră, care se ospătaseră cu hrana aceasta mărinimoaşă, bătură curînd din aripi şi căzură moarte în valuri.

Într-un sfert de oră, marea fu cu desăvîrşire curăţată în ju­rul nostru.

Numai cîteva din ele care, din pricina înghesuielii, fuseseră ne­voite să se mulţumească doar cu ciugulirea hranei otrăvite, se du­seră să zboare în partea de dinainte a corăbiei, unde răzvrătiţii în­cercau să le atragă cu undiţele. Unele fură prinse, gătite la iuţeală şi mistuite.

După cîteva ore, două cadavre erau tîrîte pe punte şi scufundate.

Stewardul care se afla pe dunetă, lîngă mine, începu să bată din palme

Îi spusei:

—      Poate că s-or fi încăierat între ei şi s-au ucis!

—      Nu, strigă el, nu bătut, nu omorît! Ei mîncat păsări cu otravă! Murit şi ei otrăvit!

„Şi alţii bolnavi! Asta sigur! Bun! Foarte bun! Ha! Ha! Ha!”

Şi de bucurie, bătrînul chinez nu-şi mai încăpea în piele.

De la distanţa Ia care mă aflam, nu putui să-mi dau seama ci­ne erau cei doi morţi. Cum, însă, de atunci nu mai văzui, nici pe Bob, nici pe Faun, ajunsei la convingerea că ei fuseseră cele două victime ispăşitoare.