Mai-mai să-mi strig fericirea albatroşilor neobosiţi care zboară în jurul meu.
De atunci, am mai vorbit cu Marguerite, în cabina ei, despre simţămintele noastre.
— Ştii prea bine, Mr. Pathurst, mi-a spus fata, că îmbarcîndu-mă la Baltimore cu acel călător oarecare, care erai d-ta., fusesem foarte hotărîtă că nu-ţi îngădui orice s-ar fi întîmplat, să-mi faci curte.
— Şi cu toate acestea, cînd am apărut prima dată în faţa d-tale îmi amintesc bine; m-ai cercetat şi măsurat din cap pînă-n picioare.
— A! Numai din curiozitate!
— Era destul de mult şi aşa! Dar stărui, cum puteai să ştii că-ţi voi face curte?
— Fiindcă, îmi răspunse rîzînd, cînd se află o femeie pe o corabie, e obiceiul tuturor tinerilor care călătoresc împreună cu ea să n-o slăbească deloc.
— Înaintea mea au procedat şi alţii la fel?
— Bineînţeles, Mr. Pathurst!
Auzind aceste cuvinte, simţii că mă năpădeşte un pic de gelozie. Era un simţămînt destul de caraghios şi mi-l înfrînai numaidecît.
Răspunsei:
— E legea firii. În timpurile cele mai depărtate, cum a spus, nu ştiu ce vechi filozof chinez, ea a fost cunoscută oamenilor din caverne.
„În acelaşi timp, legea femeii a fost să bată din aripi spre a fugi pe dinaintea bărbatului care-i împărtăşeşte dragostea”.
— Eşti cam obraznic! îmi spuse Marguerite. Aş vrea să ştiu, cînd m-ai văzut bătînd din aripi înaintea d-tale? Mă socoteşti oare o pasăre domestică?
— Să lăsăm asta... Dar aş fi curios să aflu şi cred că nu e nimic necuviincios în întrebarea mea, cînd anume ai înţeles prima dată că te iubesc?
— Prima impresie pe care am avut-o despre d-ta. a fost, cu prilejul manevrei de plecare; mă priveai cu ochi răi şi erai foarte necăjit, aflînd că voi călători şi eu pe corabia asta. E adevărat?
— Recunosc, dar nu răspunzi întrebării mele.
„Cînd ai simţit că s-a produs în mine o schimbare cu totul contrarie?”
— Atunci cînd, lucrul e destul de comic, ai fost aruncat de „pampero” prin uşa cabinei tatei şi te-ai prăbuşit în pat, înaintea mea.
„În suferinţa care te năpăstuise, m-ai privit într-un fel pe care nu ştiu să-l numesc. Dar din clipa aceea, sfîrşi coborînd glasul, nu mă mai îndoiam că mă iubeai”.
Prinsei cu dragoste mijlocul fetei şi o trăsei spre mine. Ea nu se împotrivi.
— Cu toate astea, şoptii ea, erai tare caraghios. Mă cuprinsese o dorinţă nebună de a rîde. Ţineai la subţioară mîna strivită...
Buzele ei se deschiseră pe frumoşii ei dinţi albi.
— Astăzi, cel puţin, încheie cu seriozitate, pot rîde cît îmi place de tumba d-tale!
*
* *
Aceasta-i întrebarea! cum spune Hamlet.
A săvîrşit oare „Samuraiul” o asemenea greşeală, în plinătatea puterilor sale, cu judecata normală a creierului său rece şi limpede ca stelele? Şi oare faptul că şi-a dat seama că a săvîrşit-o a fost pricina morţii şale?
Sau, poate, apropierea ameninţătoare a morţii i-a întunecat judecata?
Nu ştiu şi n-o voi afla niciodată.
Dar să urmărim pe rînd întîmplările.
Ieri după-amiază, exact la cinci săptămîni de la prima noastră ieşire din strîmtoarea Le Maire, ne găseam încă o dată drept de-a curmezişul Capului Horn.
La ora patru ne-am schimbat direcţia, cu faţa spre vînt, îndepărtîndu-ne de uscat, care putea să fie la vreo cincizeci de mile.
Atunci, căpitanul West dădu lui Mr. Pike ordinul să cîrmească, spre a ne apropia de Cap.
Rămas singur cu căpitanul West, îl întrebai:
— Nu vi-i teamă că în cursul nopţii corabia va fi abătută din drumul ei tocmai în direcţie contrarie şi mînată spre uscatul acela al nenorocirii, mai mult decît aţi vrea?
„Faţă de starea actuală a vremii, îmi răspunse, lucrul acesta, nu-mi pare de temut.
„Dacă adierea va continua să ne fie prielnică, nădăjduiesc că vom putea înconjura Capul Horn în zorii zilei!”
Nici o clipă nu mă gîndii să pun la îndoială îndreptăţirea judecăţii căpitanului Wrest, care coborî spre cabina sa, puţin după ce vorbisem cu el.
Rămăsei pe dunetă şi văzui pe Mr. Pike luînd măsurile trebuincioase pentru îndeplinirea ordinului primit. Apoi, secundul se duse în odaia hărţilor.
