„Cu toată înfăţişarea lor cuviincioasă, sînt numai suflete. Sufletele unor marinari, înghiţiţi de valurile corăbiei lor, care s-a înecat. Ei s-au scufundat odată cu butoiul pe care ni l-a aruncat marea cu puţin înaintea lor”.
„Sînt, adică, nişte strigoi dintr-o epocă îndepărtată. Foarte îndepărtată, aşa cum oricine poate să înţeleagă, uitîndu-se la mărimea ierburilor de mare prinse de butoi”.
— Crezi ceea ce spui? îl întrebă Marguerite.
— Sigur că da. Şi tot echipajul crede la fel ca mine. Aceia care şi-au trăit viaţa pe mare, ca mine, cunosc o grămadă de lucruri şi întîmplări, nedesluşite şi de necrezut pentru cei de pe uscat.
„Cînd vorbeşti oamenilor de pe uscat de vasul-fantomă, ridică din umeri şi izbucnesc în rîs. Cu toate acestea vasul-fantomă există, asta e sigur”.
„Dacă le vorbeşti despre lucrurile marine, iarăşi nu cred. Dar ce ştiu ei? Nu şi-au simţit niciodată piciorul prins fără veste de un duh necurat, cum am păţit eu acum vreo treizeci şi cinci de ani pe „Kathleen”. Mă înţepenisem tocmai între două lăzi şi duhul s-a folosit de nemişcarea mea, ca să-mi tragă o gheată din picior şi să fugă cu ea”.
„După vreo două zile mi-am scrîntit umărul, căzînd pe punte”.
Îi spusei:
— Acestea mi se par uluitoare şi greu de lămurit!
— Ei, dar mai sînt şi alte lucruri, Mr. Pathurst, care nu pot fi lămurite.
„De pildă, ce putere or fi avînd finezii asupra vremii? Şi cum se folosesc ei de puterea asta tainică, jucînd feste corăbiei pe care se află?”
„De ce ne căznim atît de mult să trecem de Capul Horn? Aţi fi în stare să-mi răspundeţi la întrebare, Mr. Pathurst?”
Dădui din umeri.
— Ei, vedeţi că nu ştiţi? Să vă lămuresc eu: dulgherul e de vină! E finez. La Baltimore nu ştiam încă, dar acum i-am descoperit taina.
— I-aţi descoperit taina? îl întrerupse Marguerite. Dar el singur a spus lucrul acesta!
— Da, le-a spus abia acum, după ce au apărut strigoii. Dar tot timpul tăcuse chitic!...
„Eu bănuiesc însă că ştie despre ei mai mult decît vrea să mărturisească. Pe scurt, fiecare a auzit că finezii sînt vrăjitori care evocă spiritele şi care aduc furtunile”.
Tresării, uimit:
— „Vrăjitorii care evocă spiritele”... Acestea sînt cuvinte de om învăţat. De unde le ştie?
— Nu le-am întrebuinţat bine?
— Dimpotrivă. Dar de unde le ştii?
— De la nimeni şi de nicăieri. Le-am cunoscut totdeauna. Aşa că, repet, ăştia sînt finezi: vrăjitori care evocă spiritele, necromani.
— Atunci, după părerea ta, cei trei trebuie puşi în rîndurile acestora!...
— Ba nu!... Ei sînt, aşa cum am avut cinstea să vă spun, stafiile unor oameni înccaţi de mult. Şi cel care ni i-a dăruit este dulgherul.
Oricum, pentru echipajul nostru istovit, oaspeţii aceia ciudaţi constituie o întărire care nu-i de dispreţuit, fiindcă sînt vînjoşi, plini de bunăvoinţă şi dornici de muncă.
Mr. Pike le-a dăruit certificatul de „Adevăraţi marinari”.
Prin semnele schimbate cu ei, în lipsa cuvintelor, a ajuns la convingerea că fuseseră pe vreo corabie de mic tonaj, pe care „Elseneura” a lovit-o şi scufundat-o în timpul vijeliei.
E presupunerea cea mai aproape de adevăr. Cu atît mai mult, cu cît catargul nostru de dinainte a fost vătămat rău, în ciocnirea de care nu ştim nimic sigur. Şi gîndindu-mă mai bine, îmi amintesc acum că, în timp ce mă aflam în cabină, am auzit un fel de lovire, căreia, din pricina zvîrcolirilor drăceşti ale „Elseneurei”, nu i-am dat atenţie.
Pentru a nu uita nimic, trebuie să spun că faimosul butoi a fost dus pe partea de dindărăt a corăbiei şi găurit în prezenţa lui Mr. Pike, de steward şi Wada. Conţinutul lui, vărsat numaidecît în damigene şi sticle, e minunat, dar greu de identificat.
O fi vin? Ce fel de vin? Mr. Pike crede că s-ar putea să fie un fel de rachiu dulce.
Căpitanul West, Marguerite şi cu mine presupuneam că e mai degrabă un vin foarte tare.
Mr. Mellaire e de părere numai că băutura din butoi e „dumnezeiască”.
*
* *
Oamenii din echipaj sînt într-o stare din ce în ce mai jalnică. Rezistă totuşi, fiindcă sînt bine hrăniţi.
Frigul şi umezeala, însă, înfăţişarea înfricoşătoare a locuinţelor, lipsa de somn şi munca neîncetată pe care trebuie s-o săvîrşească mereu amîndouă echipele, din pricină că oamenii sînt nepricepuţi — toate astea îi istovesc îngrozitor.
Întîmplător am aflat că dacă „Elseneura”, atît de mult încărcată cum este, se împotriveşte cu atîta vitejie asaltului de neînchipuit al valurilor, faptul se datoreşte construcţiei de oţei. Lemnăria ei este de asemeni bine închegată, încît o singură găleată e de ajuns pentru a goli apa ce s-ar strecura printre încheieturi.
— O corabie făcută numai din lemn, m-a lămurit Mr. Pike, care ar fi fost supusă unui asemenea regim, ar fi fost nimicită pînă acum!
Vom izbuti să trecem? Sau nu vom izbuti? aceasta e întrebarea care ne frămîntă minţile.
Mr. Mellaire mi-a istorisit că în tinereţe, i-au trebuit odată două luni întregi, ca să facă circuitul dintre al cincizecilea grad din Atlantic, pînă la al cincizecilea grad din Pacific.
