În fruntea grupului venea Louis bucătarul, pe care-l urmau în şir cei doi reparatori de pînze, Henry elevul Şcolii navale şi tova­răşul său Buckwheat. Tom Spink încheia şirul.

Un glonte, porni de pe partea din faţă a corăbiei şi ţintind gru­pul se pierdu în aer. Tom Spink răsturnă dintr-o lovitură de pumn pe unul dintre răzvrătiţii ce stăteau la pîndă în drumul său. În clipa următoare, cei şase inşi se căţărau sprinten pe scara dunetei şi veniră să ni se alăture.

Numaidecît, Mr. Pike puse la bara cîrmei, pe unul dintre repa­ratorii de pînze, în locul stewardului care-şi putea relua astfel locul obişnuit.

Deodată, luarăm-aminte secundul, ca şi Marguerite şi mine, la un cîrd de albatroşi care pluteau la suprafaţa valurilor, în spatele corăbiei, scoţînd ţipete asurzitoare. Şi văzurăm, uluiţi, pe Nike Cipri­ani şi Bill Quingley, care nu murise. Cu o putere supraomenească, se agă ţară de loch-ul de măsurat iuţeala şi pluteau pe urmele „Elseneurei”.

Duşi de corabie, ei izbuteau să se menţină astfel Ia suprafaţa apei.

Deasupra şi-n jurul lor dădeau tîrcoale albatroşii hămesiţi cu aripile lor lungi şi ciocul lor uriaş.

Una dintre păsări, mai îndrăzneaţă, se năpusti asupra italianul lui, care izbuti să-i împlînte cuţitul în pîntece. Albatrosul se pră­buşi greoi în mare.

Stewardul se apropie şi, cu toată răceala, tăie cu ajutorul cuţi­tului pe care i-l înapoiase Marguerite, linia lochului, de pe căptuşeala de oţel pe care era aşezată.

Pierzîndu-şi punctul de sprijin, cei doi încercară să înoate.

Dar, în timp ce se zbăteau în spumele valurilor, cîrdul înaripat, năpustindu-se asupra acestei prăzi de carne vie, coborî peste ei, lovindu-i furios cu ciocul în cap, în umeri şi în braţe, îndoindu-şi ţipetele înăbuşite.

Era un spectacol înspăimîntător, dar care — mărturisesc? — mă lăsa aproape nepăsător.

Pe aceiaşi oameni, îi văzusem desfătîndu-se să spintece şi apoi să chinuiască rechinul, pe care-l azvîrliseră apoi în valuri, ca să devină prada altor rechini.

Acelaşi joc de crîncenă barbarie se întorcea acum împotriva lor şi, cel care trage sabia — de sabie moare, cei doi ticăloşi mureau mîrşav, aşa cum şi trăiseră...

CAPITOLUL XXXII

Un concert pe nepregătite

Cele două „tabere” sînt acum statornicite şi lămurite.

De o parte, pe locurile înalte pe care le stăpînim pe deplin, Marguerite, Mr. Pike şi eu, înfăţişăm pătura conducătoare”. Avem cu noi servitori credincioşi, nu prea mintoşi, dar pe care ne putem bizui cu nădejde.

În privinţa deşteptăciunii, Henry, elevul Şcolii navale vine în primul rînd. El e unul de-ai noştri, mai tînăr şi are încă multe de învăţat în viaţă.

Buckwheat îl urmează, la depărtare însă. Tom Spink este un marinar vrednic, voinic, dar nu destul de hotărît.

Wada, stewardul şi cei doi reparatori de pînze sînt asiatici, astfel că, datorită rasei lor, se deosebesc în totul de noi; dar ei sînt cinstiţi şi şi-au dat seama că interesul lor se confundă cu al nostru.

Sîntem cu toţii unsprezece, împotriva unui număr de douăzeci şi şase în cealaltă tabără, dintre care vrăjmaşii noştri cei mai de temut sînt: al doilea locotenent, Mr. Mellaire sau Sydney Waltham, numele nu interesează prea mult, un om energic din propria noastră rasă, dar un renegat; Bert Rhine, Nosey Murphy şi Kid Twist, cei trei şacali; Arthur Deacon, o puşlama primejdioasă; Guido Bom­bini italianul ticălos; Chorty, o corcitură; Andy Fay şi Mulligan Iacobs, care împreună cu Isaac Chantz, evreul rănit, sînt însăşi ura întrupată.

Faunul, căruia unul din gloanţele mele i-a străbătut un plămîn, nu poate fi pus la socoteală, ca şi cei trei necunoscuţi cu ochii ca topazul.

Nancy şi Sundry Buiers, cei doi şefi ai echipajului, sînt nişte netoţi, despre care n-am ce să vorbesc.

Cei doi marinari scandinavi, Sorensen şi Lars Iacobsen, sînt şi ei tare nerozi. Bob este tot un prost, dar ţine să pară altfel.Grecul Tony, sinucigaşul care nu a izbutit să moară, este un nebun. Charles Davis îi seamănă, dar mai e şi un animal răutăcios. Cu deosebire, îndrugă vrute şi nevrute, de dimineaţă pînă seara.

John Hackey, un apaş, Maltezul, Frantz Fitzgibbon şi Richard Giller, cei doi supravieţuitori dintre „zidarii care şi-au greşit cariera”, împreună cu Ditman Olansen „şpanchiul” completează lotul.

Situaţia pentru noi ar putea fi şi mai rea. Cea mai bună armă a noastră este că aproape toate merindele de pe „Elseneura” se află în mîinile noastre.

În ciuda zelului său de luptător, Mr. Pike a înţeles lesne că nu sîntem destul de numeroşi spre a ne încăiera cu răzvrătiţii.

—      Noi sîntem cei împresuraţi! bombăni. Vă daţi seama, da? Dar într-un răstimp care nu va putea fi prea lung, ne vom reduce asediatorii la foame. Da, vom flămînzi pe cîinii ăştia, pînă ce vor veni să ne lîngă picioarele!

„Vă închipuiţi că obiceiul de a aşeza cămara şi sufrageria în partea din urmă a corăbiei se datoreşte întîmplării? Nu, Mr. Pat­hurst! Procedînd astfel, strămoşii noştri ştiau ce fac!”

Louis este de aceeaşi părere.

—      În bucătăria echipajului, îmi spuse, nu mai sînt merinde de­cît pentru cîteva zile. Mai e şi un butoi cu pesmeţi de mare, dar nici el n-o să ajungă multă vreme ticăloşilor ăstora!

„Tot numai cîteva zile vor ţine şi găinile pe care le-au furat în noaptea trecută şi care nu înseamnă mai nimic pentru douăzeci şi şase de inşi.”

*

* *

„Elseneura” înaintează încet, pe o mare leneşă.

Mr. Pike şi cu mine ne-am împărţit quart-urile. Rostul cel mai însemnat al funcţiunii noastre este să supraveghem scara dunetei, ca să împiedicăm orice nouă năvală, dată pe faţă sau pe ascuns.

El are în buzunar revolverul său „Colt”, iar eu port pe umeri carabina mea încărcată.

Tom Spink, Wada, Buckwheat şi Louis alcătuiesc echipa mea. Harry, cei doi reparatori de pînze şi stewardul sînt echipa lui Mr. Pike.

Consemnul este să nu se îngăduie nimănui să se arate pe punte.

Astăzi, Sydney Waltham apăruse în apropierea părţii centrale a corăbiei. Fără să stau pe gînduri, i-am trimis un glonte care s-a turtit de încuietoarea locuinţelor din partea aceea a vasului, la o distanţă foarte mică de capul său. Waltham a făcut repede o săritură în lături şi a înţeles. Nu l-am revăzut.

Charles Davis a încercat de asemeni să-şi arate vîrful nasului. A primit şi el acelaşi avertisment.

Cînd s-a lăsat seara, Mr. Pike a întrebuinţat ambele echipaje la ridicarea părţii din puntea îngustă ce dă spre dunetă, cu ajutorul unor scripete şi funii.

Mîzgălesc aceste rînduri în timpul meu de odihnă. Am pără­sit duneta la ora opt, spre a-mi relua quart-ul în primire la miezul nopţii.

Wada susţine, destul de temeinic de altfel, că la sosire vom avea dreptul Ia restituirea unor sume din preţul plătit pentru că­lătorie.

Marguerite nu e prea amărîtă de răzvrătire, prima la care a fost de faţă. Şi urmăreşte toate fazele, cu multă curiozitate. Într-o oarecare măsura, răzvrătirea este pentru ea un fel de leac împo­triva durerii ce o chinuie, mai mult sau mai puţin vădit, mai mult sau mai puţin puternic şi de care e stăpinită de la moartea tatălui ei.

Am rămas în cabinele noastre. Oamenii care ni s-au alăturat au fost instalaţi în odaia cea mare din partea de dindărăt a coră­biei, prin grija Margueritei. Ln acest scop, s-au scos păturile tre­buincioase dintr-un cufăr.

Pe vas, totul e învălmăşit şi zăpăcit. Pînzele, nestrînse şi nelegate, dau o privelişte jalnică. Cele mai multe atîrnă de-a lun­gul catargurilor, încurcate unele într-altele şi, la fiecare clăti­nare a corăbiei, se leagănă trist în gol.

Numai verga cea mare are pînza întinsă cum trebuie, astfel că datorită ei ne putem urma drumul. Dar înaintăm cu o înceti­neală supărătoare, care nu trece, în cel mai bun caz, de şapte sau opt mile pe zi.

În unele clipe, „Elseneura” se roteşte în juru-i ca o sfîrlează şi descrie un fel de cercuri nedesluşite, căutînd vîntul.

Din fericire, marca e potolită şi vremea minunată, aşa încît sîntem cruţaţi de nenorociri.