Pe unul singur, de care mi-era milă, l-aş fi cruţat. Era Faunul. Ochii lui sticloşi, scăldaţi în lacrimi, fugeau înspăimîntaţi, de la un obraz la altul, încercînd să înţeleagă ce se întîmplă. Surd ca o cizmă şi nedîndu-şi seama despre rostul adunării tuturor, urmase grămada cu convingerea că trebuie împlinită vreo poruncă.
Privii cu luare-aminte şi pe Mr. Mellaire. Poate că e un ucigaş şi că din pricina aceasta se teme de Mr. Pike. Dar cel puţin nu se înspăimîntă de supranatural. Cu toate că puntea fusese invadată de echipajul îngrozit, el nu simţise deloc nevoia de a-şi întrerupe veghea şi nici să se ducă să ceară ajutor şi sfat lui Mr. Pike, sau căpitanului West. Se legăna înainte şi înapoi, într-un ritm asemănător celui al mişcărilor puternice ale „Elseneurei” şi privea oamenii cu un aer batjocoritor şi vesel.
— Şi cum arată diavolul? întrebă căpitanul West pe Bert Rhine.
Bert Rhine rînji cu un aer neghiob.
— Răspunde domnului căpitan! tună Mr. Pike.
În privirea ticălosului străluci o privire ucigaşă împotriva secundului. Apoi, el se întoarse spre căpitan.
— Nu ştiu nimic căpitane şi m-am ferit să-l privesc de aproape. Tot ce am putut să văd este că arată ca un uriaş!
— Da, căpitane, interveni Billy Quigley. E greu ca o balenă şi mare cît un hipopotam.
„M-am trezit fără să vreau în faţa lui. Atunci, am fugit cît am putut de repede. Dar el a alergat după mine şi am avut mare noroc că nu m-a înhăţat”.
— Zău, căpitane! întări Larry, ceea ce spune el e adevărul curat.
„Cînd s-a izbit Diavolul de locuinţele noastre, credeam că a venit ziua Judecăţii din urmă”.
— Mi se pare că exagerezi puţin... observă căpitanul West, zîmbind liniştit.
Şi întorcîndu-se spre Mr. Pike:
— Vreţi să vă duceţi în partea de dinainte şi să staţi de vorbă cu Diavolul ăsta? Puneţi mîna pe el, legaţi-l bine şi voi veni şi eu să-l văd cum s-o crăpa de ziuă!
— Da, domnule căpitan! răspunse Mr. Pike.
Şi-mi răsună în urechi aceste versuri de Kipling:
„Bărbat sau femeie, Diavol sau Dumnezeu,
Nu ne temem de nimic, nicăieri...”.
Mr. Pike porni aşadar spre partea de dinaintea a corăbiei, în bezna nopţii şfichiuită de ploaia subţire şi deasă.
Mr. Mellaire şi cu mine îl urmarăm. Nici un om din echipaj nu avu curajul să ne întovărăşească.
În timp ce ne apropiam de locuinţele personalului, primirăm un duş atît de grozav, încît şi acum mă înfior cînd mi-l amintesc. Mă îmbrăeasem în grabă, astfel că nu-mi potrivisem mantaua cum se cuvine. Apa se strecura perfid prin locul pe care-l lăsasem liber la gît şi se scurgea pe tot corpul.
Ne continuarăm drumul. Deodată, fu azvîrlit pe punte ceva care se izbi cu putere de locuinţele echipajului, cu un zgomot înspăimîntător.
— Ha! ha! exclamă Mr. Pike. Acolo-i diavolul! Se joacă.
Şi încercă să vadă obiectul ce se izbise, cu ajutorul lămpii de buzunar. Raza de lumină cutreieră apa posomorîtă şi cu spume albe, care clocotea sub picioarele noastre.
— Iată-l!... Colo!... urlă secundul.
Dar, tocmai în clipa aceea „Elseneura” se afundă într-o viitoare. Tustrei ne ţinurăm cum puturăm, îndoindu-ne sub torentul care urmă.
Deodată, auzirăm iar o lovitură groaznică pe punte. Şi în timp ce prova se ridica, văzui, în bătaia luminii ce ţişnea din lampa secundului, o nedesluşită masă neagră care se rostogolea pe punte, în ritmul corăbiei.
Mr. Pike şi Mr. Mellaire se repeziră spre lucrul acela rătăcitor care, din pricina unei noi clătinări a corăbiei, se năpusti spre ei. Amîndoi săriră în lături, pentru a nu fi zdrobiţi.
Un val se năpusti peste mine şi pierdui din ochi pe cei doi locotenenţi.
Dar Mr. Pike se îndîrjea. Izbutise să pună mîna pe lucrul acela drăcesc şi să-l înconjoare cu un capăt de funie. Mr. Mellaire îi veni într-ajutor şi obiectul misterios fu în sfîrşit înţepenit,
Înaintai, pentru a-mi da seama despre ce e vorba. Şi, sub lampa secundului, se ivi un butoi uriaş, acoperit în întregime cu iarbă de mare şi de scoici diferite.
— Trebuie să fie vreo patruzeci de ani, de cînd pluteşte butoiul ăsta! aprecie Mr. Pike.
„Ia uitaţi-vă cîtă iarbă de mare s-a adunat pe el!”.
— E plin... observă Mr. Mellaire. Stejarul din care-i făcut a ţinut bine. Şi nădăjduiesc că înăuntru nu-i apă!
Săvîrşii nesocotinţa de a vrea să ajut celor doi locotenenţi să-şi înţepenească mai bine prada. Dar cu toate că purtam mănuşi, mă tăiai serios la mînă, din pricina unei scoici sparte.
— După părerea mea, întări Mr. Pike, trebuie să fie plin cu băutură gustoasă. Vom afla la ziuă ce-i măuntru. Nu-i nimerit acum să-i dăm cep!
Întrebai:
— De unde-o fi venind?
— E în voia valurilor de mulţi ani, Mr. Pathurst. Desigur, acum ni l-a dăruit un val.
— Şi conţinutul lui trebuie să se fi îmbunătăţit în timpul acesta!... încheie Mr. Mellaire, plescăind.
