Şi, spre a se încredinţa că nu va fi înşelată, a poruncit lui Louis şi stewardului să vegheze la îndeplinirea exactă a sfaturilor igienice pe care le dăduse.

Şi Buckwheat a fost silit să se supună; întîi, a început să se tînguie că, din cauza rănii pe care o are, i se cere un lucru cu neputinţă de înfăptuit. Marguerite nu s-a lăsat însă şi a însărcinat pe Tom Spink să se îngrijească de curăţenia camaradului său.

Pe de altă parte, ea a oprit pe oameni să mai fumeze cu pipa, altundeva decît pe dunetă.

Pentru a-şi încorona opera, Marguerite a pus oamenii să răzuie şi să spele cu leşie pereţii şi tavanul încăperii care-i găzdu­ieşte şi, începînd de mîine, s-o văruiască frumos.

*

* *

Spre a se hrăni, răzvrătiţii au prins azi cîţiva albatroşi, cu cîrligul undiţei.

Mr. Pike s-a uitat cu binoclul la ei.

Păsările au fost jumulite şi oamenii, după ce s-au săturat de-a binelea, au azvîrlit scheletele în mare, păstrînd numai oasele grele ale aripilor, pentru a-şi face din ele ţevi de pipă.

Am aflat „pe spinarea mea” ce sînt „quart-urile peste quart-uri”. Cu alte cuvinte, îmi petrec pe dunetă douăsprezece ore din douăzeci şi patru, stînd de veghe; restul e împlinit de Mr. Pike.

Nu e nici unul dintre oamenii noştri, în care să putem avea destulă încredere, sau care să aibă destule însuşiri, ca să ne poată înlocui sau schimba. Astfel încît, îndată ce ajung în cabină, mă pră­buşesc de oboseală şi somn şi dorm ca un copil.

Credincios vechiului meu obicei, încerc uneori să iau o carte şi să citesc. Dar mă răpune somnul şi aproape niciodată nu izbu­tesc să sfîrşesc pagina începută.

Cînd sînt prea obosit şi nu pot scrie, Marguerite îmi ia stiloul şi-mi ţine însemnările la zi.

Mănînc întocmai ca un salahor, mi-e o foame cum nu mi-a fost niciodată şi, de pe urma acestei istoveli silite, mă simt cît se poate de bine. Muşchii mi se măresc şi mi se întăresc parcă ar fi de oţel!

Şi cu toate acestea, dacă aş avea vreodată chef să mă lupt cu Mr. Pike, tot el ar fi acela care m-ar doborî şi m-ar sfărîma, cu toată vîrsta lui. Uimitor moşneag!

Bietul Faun n-a murit, deşi l-am rănit fără să vreau, cu glontele acela rătăcit. Mi-a spus Henry că l-a zărit ieri pe punte. Azi l-am văzut eu însumi. Azi a înaintat pînă în partea centrală a co­răbiei şi a privit spre dunetă, vădind mai mult ca oricînd o mare nepricepere în a înţelege întîmplările.

L-am privit îndelung cu binoclul şi am regăsit în ochii lui expresia îndurerată şi tulburătoare a cîinilor bătuţi.

Timpul e mereu frumos. Ne aflăm la mai puţin de o mie de mile de uscat, aproape de Valparaiso şi, dacă am avea mai multe pînze întinse, adierile uşoare care suflă dinspre vest-nord-vest ne-ar conduce frumuşel drept acolo.

Cînd vorbim despre răzvrătire, Mr. Pike rîde cu hohote, şi mă asigură că, într-o zi sau alta, vom pune mîna pe toţi ticăloşii.

—      A fost un fleac, Mr. Pathurst! Nu vă fie teamă!

Şi adăugă, frecîndu-şi mîinile, că în timpul acesta salariul „îi merge”.

În schimb, de cîte ori îl vede pe Sydney Waltham, care pri­veşte fără grijă cerul sau marea, ori pescuieşte cu undiţa peştii mari şi mici, stînd pe punte sau aşezat „călare” pe catargul aplecat de la provă îşi iese din sărite.

Adineauri, mi-a luat carabina şi a tras o ploaie de gloanţe în cel de-al doilea locotenent. E lesne de înţeles că ar fi trebuit să aibe prea mult noroc, spre a putea nimeri pe Sydney Waltham. Acesta, însă, a socotit că e mai bine să se adăpostească, şi a scos undiţa din apă şi s-a retras spre locuinţele marinarilor.

Astă-noapte am venit să-l schimb pe Mr. Pike pe la ora patru.

L-am găsit pe dunetă, adîncit atît de tare în gînduri, încît am fost silit să-i vorbesc de două ori, ca să mă poată auzi.

Îmi răspunse printr-una din mîrîiturile lui obişnuite, scurte şi surde, privindu-mă ca un halucinat.

În clipa următoare, oricît se strădui să se stăpînească, se în­furie straşnic. Apoi, îmi spuse deodată:.

—      Mă înapoiez în cîteva minute.

Şi se lăsă să alunece în beznă, pe puntea „Elseneurei”.

Rămăsei uluit. Ce puteam să spun, sau să fac? Nimic, fără îndoială.

Auzii, în liniştea aceea apăsătoare pasul său greu, oare se îndreptă spre partea de dinainte a corăbiei. Deodată, îndoita de­tunătură a două revolvere zgudui tăcerea.

Apoi, nimic. Se făcu linişte desăvîrşită.

Îmi împlinii quart-ul pînă la răsăritul soarelui şi aşteptai za­darnic. Mr. Pike nu se înapoie.

Eram încă pe dunetă, cînd se ivi Marguerite, care-mi spuse voios bună-dimineaţa.

—- Ce-i nou viteazule marinar? mă întrebă.

Bolborosi:

—      Ce-i nou, scumpă prietenă? E nou... că a dispărut Mr. Pike!

Îi istorisii pe scurt ce se întîmplase şi adăugai:

—      Nu pot părăsi dunetă, pînă la înapoierea lui Mr. Pike. Fii bună şi trimite-mi aici gustarea.

La amiază, eram tot la postul meu şi Marguerite îmi aduse ea însăşi mîncarea. În tot timpul zilei, nu se întîmplă nimic deosebit.

Văzui doar pe Shorty, strîmbîndu-se de departe şi dîndu-ne peste cap, ca de obicei, pe Maltez prinzînd un albatros şi pe gre­cul Tony pescuind un rechin. Monstrul era atît de mare şi de greu, încît nu putu să fie ridicat pe bord. Zadarnic trăgeau toţi de funie, la capătul căreia rechinul se zbătea cu furie! Pînă la urmă, funia se rupse şi rechinul se prăvăli în mare...

Spre seară, Marguerite mă văzu istovit din cale-afară şi, înarmîndu-se cu revolverul tatălui ei îmi spuse că îmi va ţine locul pe dunetă în timpul nopţii, ca să mă pot odihni.

Harry, unul dintre corăbieri şi stewardul, înarmaţi cu topoare şi cuţite de bucătărie urmau să vegheze în preajmă-i, spre a preîntîmpina vreun, atac al vrăjmaşilor, oricînd cu putinţă.

A doua zi, situaţia era aceeaşi. În zori, venii să înlocuiesc pe Marguerite. Ea se duse să doarmă şi seara îmi luă iar locul, ca în ajun.

Îi ţinură tovărăşie unul dintre reparatorii de pînze care avea un ciocan greu, sortit la nevoie să joace rolul de măciucă, Tom Spink înarmat cu o cange şi Wada, înarmat cu un ţepuş de fier cu vîrful ascuţit, făurit de el însuşi într-un chip foarte dibaci.

Nici în noaptea aceea, nu se întîmplă nimic.

În ziua următoare, se iviră în partea de dinainte a corăbiei cîteva capete, care se uitau spre dunetă ca să afle ce se petrece.

Luai arma la ochi —şi curajoşii pieriseră numaidecît.

Ceea ce-mi dădea necontenit de gîndit era putinţa unui atac nocturn.

După un timp, mă hotărîi să umplu o căldăruşă mare cu substanţe care se aprind uşor şi luminează dintre acelea folosite pe corăbii pentru semnalizările de noapte. Din fericire, găsii în odaia cea mare de la urma corăbiei o sumedenie de rachete, arti­ficii, focuri de Bengal, albastre, roşii şi verzi şi praf de puşcă.