📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Sîntem ca o jucărie aruncată de colo pînă colo, fără să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi. Într-o zi, mi s-a părut că ajunsesem la vreo sută de mile în sudul Capului. Bine!

Dar a început să bîntuie o nouă vijelie dinspre sud-est, sfîşiindu-ne dintr-o dată o pînză din faţă, smulgîndu-ne o pînză noua şi măturîndu-ne înapoi pînă la blestemata insulă a Statelor,

„Plutiţi spre vest! Împingeţi spre vest!” repetă într-una „Instrucţiunile nautice”. Da, e foarte simplu pe hîrtie! Dar atunci cînd Majestatea Sa Marele Vînt dinspre vest (cu mari litere, vă rog) nu vrea... E un personaj de temut, care te tîrăşte necruţător spre est!

Frigul e din ce în ce mai nesuferit şi fiece nouă vijelie aduce şi zăpadă din belşug.

În salonul cel mare şi-n cabine, lămpile ard neîncetat. Mr. Pike şi-a părăsit fonograful cel drag şi Ms. Marguerite nu-şi deschide pianul. Ea se plînge că are pe tot corpul vînătăi pricinuite de izbiturile necontenite pe care le îndură.

Şi pe mine mă doare umărul, de la zborul acela prin uşa, cabinei căpitanului West. Wada şi stewardul şchioapătă.

Singurul meu refugiu este patul, în care mă trîntesc şi mă înghesui între cutii, perne şi perniţe. Şi-mi iau toate măsurile, ca nici cele mai puternice scuturături să nu mă azvîrle din pat. Nu-mi părăsesc bîrlogul plăcut, decît să mă duc la masă, sau să mai dau cîte o raită pe dunetă, să mă dezmorţesc puţin. De obicei, rămîn culcat şi citesc timp de optsprezece sau nouăsprezece ore din douăzeci şi patru. Aşa că, orice ar spune Marguerite, şi cărţile sînt bune la ceva!

Dar zdruncinătura fizică şi nervoasă, căreia îi sînt supus într-una, ajunge istovitoare pînă la urmă. Ceea ce trebuie să îndure oamenii din echipaj îmi depăşeşte din ce în ce mai mult închipuirea.

Wada mi-a povestit că oamenii nu se mai dezbracă şi se prăbuşesc năuciţi în paturi, cu aceleaşi veşminte muiate de apă şi aproape îngheţate, pe care le poartă în timpul lucrului. Şi eu mă mai plîng! Eu, care stau la căldură într-un pat uscat!

Epidemia „bubelor de mare”, prevestită de Mr. Mellaire, s-a năpustit într-adevăr asupra lor. Le-a rănit mîinile, încheieturile şi braţele. E îngrozitor!

Cînd unul sau mai mulţi inşi se rostogolesc prea puternic pe punte, se tîrăsc pînă la paturile lor şi zac o zi-două. Dar altfel dau mai mult de lucru tovarăşilor lor, care sînt siliţi să-i zgîlţîie şi să-i pună iar pe picioare.

Andy Fay şi Mulligan Iacobs mă uimesc prin răbdarea şi puterea cu care îndură totul. Cum mai pot trăi slăbănogii aceştia, după cîte suferă? Şi, mai ales, cum se mai supun poruncilor ce le sînt date în Infernul îngheţat în care trăim?

Fără îndoială, îşi dau oarecum seama că împreună şi alături de fraţii lor de mizerie, luptă pentru însăşi viaţa lor şi că, dacă vre­unul dintre ei îşi încrucişează braţele, merg cu toţii la moarte. Sau, poate, sînt sclavi născuţi, avînd psihologia sclavilor şi nu sînt în stare să se împotrivească unei porunci?

Ceea ce-i sigur este că cei mai mulţi dintre ei se vor înrola pe bordul altor corăbii, după opt zile de la sosirea noastră la Seattle, spre a face iar înconjurul Capului Horn! E de neînţeles şi de necrezut!

Marguerite susţine că marinarul uită primejdia, îndată ce a scăpat de ea. Mr. Pike a de aceeaşi părere. De cum vom fi atins Pacificul şi vom fi simţit mîngîierea alizeelor, echipajul nu-şi va mai aminti că s-a războit mai deunăzi cu Capul Horn.

Iată ce mă uimeşte şi, dacă aşa stau într-adevăr lucrurile, dacă nenorociţii aceştia nu văd viitorul dincolo de ziua pe care o trăiesc, atunci zău că fiinţele acestea mărginite sînt la locul de care sînt vrednice, acolo unde le văd.

Pe deasupra, însă, sînt şi fricoşi. Spaima prostească, frica pe care o au animalele, — aceasta-i singura lor însuşire.

Ascultaţi povestea.

*

* *

Astă-noapte, pe la ora două, era de veghe Mr. Mellaire.

Nu puteam dormi şi, datorită unei ciudate potriviri, citeam „Mentalitatea oamenilor primitivi” de Boas.

Deodată aud deasupră-mi zgomot de paşi.

În această clipă, „Elseneura” avea numai cîteva pînze întinse şi aproape sta pe loc. Mă întrebam ce se întîmplă şi ce putuse să aducă pe dunetă echipa de serviciu, cînd auzii alt tropot urmînd grăbit acelaşi drum. Era limpede, a doua echipă se dusese după cealaltă.

Nu auzeam nici trăgîndu-se, nici ridicîndu-se funiile şi-mi trecu prin minte gîndul vreunei răzvrătiri a echipajului.

Apoi, nu mai auzii nimic. Neputîndu-mă împotrivi crescîndei mele curiozităţi, îmi trăsei repede cizmele de mare, îmbrăcai grăbit cojocul, mantaua şi mănuşile, îmi trîntii pe cap pălăria imper­meabilă şi mă urcai pe dunetă.

Mr. Pike venise înaintea mea.

Cînd e o vreme atît de neplăcută, căpitanul West nu doarme în cabina lui. Gata să apară ori de cîte ori este nevoie, se culcă în odaia hărţilor. Se trezise şi el acum şi stătea în pragul uşii.

Razele care străbăteau din odaie luminau chipurile înfricoşate ale oamenilor. Era acolo întregul echipaj, afară de Charles Davis, Andy Fay şi Mulligan Iacobs.

—      Ce se întîmplă? întrebă căpitanul West.

Înainte ca secundul să aibe timpul de a răspunde, izbucni rînjind Bert Rhine:

—      Diavolul e pe bord căpitane!

Dar rînjetul acela prefăcut ascundea rău tulburarea de care era stăpînit netrebnicul Bert Rhine, cu toată străduinţa lui de a se arăta curajos.

Larry era îngrozit, se strîmba şi scrîşnea din dinţi, ca o maimuţă întărîtată şi speriată de un ciomag ridicat asupra ei. Dădea cît putea din coate, pentru a ieşi din beznă şi a veni sub ocrotirea razelor de lumină ce ţîşneau din odaia hărţilor.

Tony Grecul, tot atît de înspăimîntat, bolborosea nişte rugă­ciuni şi se închina necontenit. Cei doi italieni, Guido Bombini şi Mike Cipriani, îl imitau.

Arthur Deacon abia se mai ţinea pe picioare, ca şi Chantz evreul şi se propteau unul de altul, ca să nu se prăbuşească.

Bob, băiatul acela mare şi prea voinic pentru vîrsta lui, plîngea cu hohote, în timp ce prăjina aceea slabă, Borry, tremura şi plîngea cu sughiţuri, de-ţi sfîşia inima.

Tot atît de înspăimîntaţi erau şi Tom Spink şi Maltezul, cei doi marinari adevăraţi de pe partea din faţă a corăbiei — şi nu era unul din toţi oamenii aceia, care să nu întoarcă îndîrjit spatele spre întuneric şi să nu se străduiască să se apropie pe nesimţite de lumină.

Toţi netrebnicii aceştia mă scîrbeau mai mult decît aş fi în stare să spun. Toată adunătura de vite, strînsă pe puntea ce se legăna, mă dezgusta grozav, fiindcă alcătuia cea mai groaznică privelişte din cîte se pot vedea pe lumea asta.

Într-adevăr, o clipă dacă aş fi avut o putere dumnezeiască, aş fi nimicit toată banda.