Înainte de toate, ţin să declar că nu mă amestec deloc în toată isprava asta.

„Sînt un bolnav, care abia se ţine pe picioare şi trebuia să mă aflu în clipa asta întins în patul meu.”

„Dar mi s-au cerut informaţii privitoare la legea maritimă. Le-am dat... Era de datoria mea s-o fac!”

—      Şi ce îndrugă „legea maritimă”? întrebă zeflemitor Mr. Pike.

Fără să-şi piardă curajul, Charles Davis răspunse repede:

—      Ea spune că, atunci cînd ofiţerii unei corăbii nu mai sînt în stare să asigure conducerea, echipajul îi poate înlocui şi se poate însărcina să mîne spre port vasul aflat în primejdie.

„Legea este răspicată în această privinţă şi „Analele maritime” dau destule pilde.

„Aşa a fost, în 1892, cazul vasului „Abissin”. Căpitanul muri de friguri în timpul călătoriei şi ofiţerii secunzi începură să se dedea băuturii”.

—      La fapte! răcni Mr. Pike. Nu-mi pasă de citaţiile tale! Ce vrei să spui?

—      Bine:.. Repet, vorbesc în calitate de sfătuitor dezinteresat şi fără să am vreun amestec. Sînt bolnav, scutit prin însăşi boala mea, de orice osteneală.

„Ei, bine, lucrurile stau aşa. Aveam un căpitan cumsecade. Ni­meni dintre noi nu poate spune nimic pe socoteala lui. Dar a murit!” „Secundul, care i-a luat locul, e un om furios, care vrea să ucidă pe al doilea locotenent. Dealtfel, nu ne sinchisim prea mult de lucrul acesta şi-l spun numai ca să întregesc înfăţişarea faptelor.” „Ceea ce vrem cu toţii este să ajungem în port teferi şi ne­vătămaţi. Dar vieţile noastre sînt în primejdie!”

„Nici unul dintre noi n-a făcut cuiva rău. Dimpotrivă, dvs. aţi împuşcat cu revolverul dvs. doi oameni, aruncîndu-i apoi peste bord, aşa cum voi depune mărturie în faţa tribunalului.“

„Şi mai este un al treilea aici pe punte, mort şi el, şi sortit să servească drept hrană rechinilor. De ce? Fiindcă s-a apărat în chip legal. Dumnezeu să-l ierte!”

„Aceiaşi martori vor depune şi în privinţa aceasta. Ei vor spune adevărul, nimic altceva decît adevărul.”

„Vorbiţi, domnilor! Spuneţi, dacă am sau nu dreptate!”

Se auzi un murmur încurcat de glasuri, care îl aprobau.

—      În două cuvinte, vrei să-mi iei locul, hai! încheie Mr. Pike.

„Şi cu mine ce-ai să faci?”

—      Vom avea grijă de dvs. aşa cum se cuvine, păzindu-vă pînă la sosirea noastră la Seattle.

„Acolo, vă vom preda autorităţilor legale. Credinţa mea este că v-aţi putea apăra invocînd nebunia şi, dacă argumentul vă va fi primit, veţi scăpa ieftin!”

„Vă vorbesc prieteneşte, cum vedeţi!”

Simţii în clipa aceea, că Marguerite îmi pune mîna pe umăr. Stewardul o înlocuise la cîrmă şi-i dădu cuţitul cel mare.

—      Ţi-ai isprăvit „cuvîntarea”? întrebă Mr. Pike pe Davis. Foarte bine!

Acum, voi răspunde o dată întregii bande. Aveţi cu toţii, v-o repet, exact două minute ca să vă hotărîţi.

„Îmi veţi preda pe al doilea locotenent şi vă veţi apuca nu­maidecît de lucru! Veţi fi iertaţi şi la sosire vă veţi primi toată simbria.”

„De nu, îndată ce vom ajunge pe uscat, veţi fi predaţi justi­ţiei şi veţi îmbrăca, pentru răzvrătire pe mare, haina vărgată a puşcăriaşilor!”

„Două minute, nu-i aşa?”

„Cei care vor să cunoască puşcăria, n-au decît să rămînă pe locurile unde se află! Cei care se vor gîndi că e mai bine să se su­pună şi să se poarte cumsecade de acum înainte, pot veni aici, pa dunetă, la mine.”

„Nu e pe tocmeală! Aveţi două minute de chibzuit”.

Şi aplecîndu-se spre mine, îmi şopti:

—      Ţineţi-vă arma pregătită şi, dacă e nevoie, nu şovăiţi să trageţi.

„Doar n-or fi crezut porcii ăştia, că ne pot porunci ei nouă!”

Oamenii părură ca şovăie. Buckweat făcu un pas temător înainte, dar se opri.

Încurajat totuşi de exemplul lui, Herman Luckenheimer păşi cu hotărîre şi se îndreptă spre scara dunetei.

Văzîndu-l, Kid Twist îi ajunse dintr-o săritură. Înşfăcînd pe german de spinare, îşi propti în el genunchiul şi-l răsturnă.

Luai arma la ochi, gata să trag.

Dar pînă s-o fac, italianul Guido Bombini reteză beregata ger­manului cu o puternică lovitură de cuţit.

—      Trageţi! îmi strigă Mr. Pike.

Apăsăi pe trăgaci, dar avui ghinion. Glontele nu nimeri ţinta, şi lovi pe Faun, care se clătină, scoţînd un ţipăt de durere şi se prăbuşi pe punte, tuşind şi privindu-mă cu sărmanii lui ochi rătă­ciţi.

Nici un om din echipaj nu mai clinti.

Herman Luckenheimer, pe care Kid Twist nu-l mai ţinea, se prăvălise şi el, în timp ce Bert Rhine declară cu glas catifelat şi izimbind batjocoritor:

—      Mai sînt niscaiva amatori? Dacă-i îndeamnă inima!...

—      Cele două minute au trecut! vesti Mr. Pike.

—      Şi ce aveţi de gînd, bunicule? îl zeflemi Bert Rhine.

Într-o clipă, Mr. Pike îşi trăsese revolverul automat din buzu­nar, în timp ce oamenii se răspîndiră cu repeziciune şi fugiră să se ascundă.

Pentru a doua oară, puntea se goli ca prin farmec.

Nu mai rămăseseră decît văcarul, mort şi întins pe spate şi Faunul, aşezat pe locul pe care căzuse şi scuipînd sînge.

După cîteva clipe, apăru un nou grup, care începu să se înghe­suie în grabă mare spre dunetă.

—      Trageţi! mă îndemnă Marguerite.

—      Nu trageţi! răcni Mr. Pike.