Cît despre echipaj, el părea încă îngrozit. Nu i se putu da nici o mîncare caldă, întrucît bucătăria de pe partea din faţă a corăbiei fusese inundată în trei rînduri. Oamenii trebuiră să se mulţumească doar cu pesmeţi de mare şi carne de cal, conservată.

La amiază, ajunseserăm o corabie care avea puţine pînze întinse şi mergea în aceeaşi direcţie cu noi.

—      Ia priviţi pe fricoşii ăştia! zeflemi Mr. Pike. N-au măcar curajul să se lase mînaţi şi-şi pierd vremea asta bună degeaba, de ţi-e mai mare mila!

În mai puţin de un sfert de oră, înconjurarăm şi depăşirăm vasul acela, destul de drăguţ dealtfel. Atît de mare era iuţeala cu care mergeam, încît vasul celălalt părea că stă nemişcat.

Mr. Pike, întocmai ca un ştrengar scăpat de curînd de la şcoală, îşi reîncepu tropăiturile de bucurie din ajun şi dădu cîrmaciului ordinul să se alăture uşor de corabia aceea.

Ofiţerii şi echipajul ne priviră înmărmuriţi trecînd ca o trombă pe lîngă ei şi Mr. Pike le întinse un capăt de odgon, îndemnîndu-i parcă să se lase remorcaţi.

Pînă şi Marguerite începuse să se înspăimînte. Privirea i se ducea fără voie spre vergelele care se încovoiau.

Amîndoi intîlnirăm apoi pe Tom Spink, istovit din cale-afară şi care fusese înlocuit la cîrmă.

—      Ei bine, îi spusei, dispariţia dulgherului ne-a adus noroc, fără îndoială. Eşti mulţumit?

—      Doamne, Dumnezeule! Dacă secundul nostru l-ar fi însoţit în fundul apei, fericirea noastră ar fi fost şi mai mare!

La ora cinci după-amiază, loch-ul de măsurat iuţeala înregis­trase, din ajun la aceeaşi oră, trei sute patrusprezece mile.

Acum e miezul nopţii şi, ghemuit în patul meu şi fără somn ca de obicei, scriu în grabă rîndurile acestea pe carnetul meu de notiţe.

*

* *

Acum, am trecut de-a binelea de Capul Horn!

Vîntul nu mai bate atît de tare, timpul se îmbunătăţeşte şi mersul nostru e iarăşi normal. Temperatura e mai plăcută şi în curînd vom începe să simţim parfumul elizeelor.

Oamenii s-au înviorat. Ieri-seară am auzit pe unul din ei cîntînd.

Stewardul a pus deoparte cuţitul lui uriaş, iar gîndurile negre i      s-au luminat pînă într-atît, încît aseară l-am găsit jucîndu-se de zor cu Possum...

Şi chipul lui Wada s-a înseninat.

Dar Mulligan Iacobs şi Andy Fay rămîn tot viperele veninoase ce au fost neîncetat.

Din ce în ce mai hotărît, Charles Davis nu vrea să moară.

Larry s-a lăsat să i se scoată un dinte. După trei zile de suferinţe cumplite, a venit în partea din urmă a corăbiei şi a rugat pe secund să-i uşureze durerile.

Mr. Pike s-a grăbit să-l satisfacă, dar n-a vrut să se „maimu­ţărească”, adică să întrebuinţeze cleştele de oţel, folosit în asemenea cazuri şi aflat în lădiţa cu medicamente.

—      Nu-mi pasă, mi-a spus, de invenţiile astea! Şi după sistemul bun şi bătrînesc pe care l-am îndrăgit totdeauna s-a servit de un cui şi un ciocan.

Nu-i de crezut, ştiu, dar am văzut cu ochii mei: o lovitură de ciocan, dată cu îndemînare şi dintele a sărit!

Şi Larry a sărit în sus şi a început să alerge în dreapta şi stînga, urlînd ca un turbat şi ţinîndu-se de falca pe care o credea crăpată.

Mr. Pike susţine că în felul acesta a scos în viaţa lui sute de dinţi, fără vreo urmare nenorocită. Totul e să te pricepi!

Ne-a mai istorisit că a călătorit cîndva cu un căpitan, care se bărbierea în fiecare duminică fără brici. Cum?

Se folosea de o lumînare şi de un ştergar ud, cu care-şi ştergea faţa pe măsură ce-şi pîrlea părul.

Secundul e din ce în ce mai vesel.

—      Ha! Ha! Ha! Cred că, după moda veche, am dat echipaju­lui o imagine vie despre navigaţia de altădată.

Oamenii nu vor uita curînd lecţia aceasta!

„Adică n-o voi uita cel puţin acei care nu vor zbura peste bord, cu sau fără sac de cărbuni la picioare, înainte de a ajunge în vreun port oarecare!”

Îl întrebai, oarecum uimit:

—      Aşadar, credeţi că vom mai avea morţi şi afundări?

Mr. Pike se întoarse spre mine, mă privi o clipă drept în ochi şi-mi răspunse:

—      Fiţi sigur de asta! Iadul n-a început încă să-şi dezlănţuie puterile!

Secundul îşi face quart-urile înainte, schimbîndu-se regulat cu Mr. Mellaire.

Din delicateţe faţă de Miss West, Mr. Pike şi-a păstrat cabina pe care o avea. De fapt, obiceiul este ca, în cazul cînd căpitanul moare în timpul călătoriei, secundul să se mute în cabina lui.

De la dispariţia dulgherului, Mr. Mellaire mănîncă singur în încăperea cea mare din partea de dinapoi a corăbiei şi doarme împreună cu Nancy în partea centrală.

CAPITOLUL XXXI

Se dezlănţuie răzvrătirea

S-au scurs două săptămîni de cînd am trecut de al cincizecilea grad în Oceanul Pacific. Ne aflăm acum la al treizecişişaptelea grad adică la aceeaşi latitudine sub Ecuador, ca şi deasupra Ecuadorului.

Şi iată că încep să se împlinească prevestirile lui Mr. Pike şi cele ale lui Mr. Mellaire.

Zilele bune n-au luat cu cîe şi amintirea suferinţelor îndurate, iar vrăjmăşiile strînse în timpul călătoriei s-au înrădăcinat mai mult.

Possum, biata mea javră, a dezlănţuit fără vrere rezvrătirea.

Ieri-dimineaţă, pe la ora nouă, Mr. Mellaire, care era de veghe, se afla tocmai sub cafasul catargului şi dădea diferite ordine lui Sundry Buyers care, împreună cu Arthur Deacon, Ditman Olansen şi Maltezul, era cocoţat pe catarguri.

Mr. Pike umbla pe podişca de oţel.

Pe acoperişul locuinţelor centrale ale echipajului, Possum zbur­da în jurul coteţului, în care găinile, cu penele năpîrlite dar dornice de viaţă, băteau din aripi şi culegeau grăunţele şi tărîţe aduse de steward.

Cîinele fericit şi el de îndreptarea vremii, lega iar cunoştinţă cu păsările şi, spre a le adulmeca mai de aproape, îşi vîrîse botul printre zăbrelele coteţului.