Stewardul ne servea cu o prefăcută nepăsare, dar observai uneori o licărire de îngrijorare în ochii lui, cînd punea vreo farfurie cu mîncare pe masă şi că făcea sforţări să nu cadă cînd „Elseneura” se legăna, se afunda sau se apleca furtunos.
Şi mă gîndii la fiinţele acelea nenorocite care abia-şi puteau păstra echilibrul, afară, pe catargurile îngheţate.
Lămpile aprinse, care se legănau şi săreau, păreau că se află în luptă neîntreruptă cu întunericul înconjurător, în care-şi dănţuiau lumina, desenînd sub ele umbre mişcătoare.
Enormul cilindru de oţel al catargului din urmă, care străbătea odaia dintr-o parte într-alta, pentru a se afunda apoi în pîntecele corăbiei, răsuna înspăimîntător. Sub biciul vijeliei şi şfichiuitul furios al funiilor care îl loveau fără răgaz, el suna ca o căldare.
Lemnăria trosnea şi scotea gemete.
În tărăboiul acesta drăcesc, de care se bucura nebuneşte, Miss West rîdea cu hohote.
Mr. Pike era morocănos. Îl cunoşteam de ajuns, pentru a-mi da seama că supărarea lui nu era pricinuită de nebuniile înfricoşătoare ale vijeliei, ci de neputincioşii care degerau zadarnic pe verge.
În ceea ce mă priveşte, îmi contopisem cu totul sufletul în cel al tovarăşilor de drum şi mi se părea că am trăit de mii de ori, prin strămoşii mei îndepărtaţi, prăpăduri tot atît de cumplite, ca şi acelea în care se zbătea acum „Elseneura”.
CAPITOLUL XXVII
Sub ochiul albatrosului
După prînz, m-am dus în cabină.
Ghemuit între perne, citeam o carte. Deodată, văzui pe Miss West ivindu-se în uşa pe care o lăsasem deschisă. Îşi îmbrăcase din nou mantaua şi pălăria impermeabilă şi-şi trăsese iar cizmele de mare.
— Aţi fi dispus să vă căţăraţi pe catarguri, Mr. Pathurts? mă întrebă cu şiretenie.
„De cînd am pornit, nu v-am văzut niciodată încumetîndu-vă să vă urcaţi mai sus pe puntea îngustă de oţel, sau de dunetă”.
„Nu suferiţi de ameţeli, nu-i aşa?”
Pusei un semn pe pagina la care mă oprisem, sării repede din pat, bătui din palme, în gang ca să chem pe Wada.
— Aşadar, primiţi? mă întrebă Marguerite cu voce caldă.
— Primesc, răspunsei cu voioşie. Primesc, dacă-mi făgăduiţi că veţi urma rugămintea mea şi că vă veţi ţine bine.
„Unde vreţi să mergeţi?”
— Aş vrea să ne urcăm la cafasul catargului de dindărăt. E mai lesne. În ce priveşte recomandaţia să mă ţin bine, v-aş da acelaşi sfat.
„Am făcut de multe ori isprava aceasta şi nu sînt neliniştită decît de dvs.”
— Atunci, e în regulă! Arătaţi-mi drumul, vă rog şi vă jur că nu voi cădea.
— Ah! făcui alergînd, nu vă supăraţi, dar am văzut mulţi călători „nemarinari”, căpătînd ameţeală în timpul unui asemenea urcuş.
„Cu atît mai mult, cu cît acum cafasul nu era nici o deschizătură prin care s-ar putea trece”.
Îi răspunsei, îmbrăcîndu-mi mantaua pe care mi-o ţinea Wada:
— Vă mărturisesc sincer, că n-am făcut niciodată, ca dvs. astfel de căţărări.
„Şi dacă, aşa cum presupuneţi, mă cam tem, veţi avea prilejul să rîdeţi”.
Ea mă privi cu seriozitate.
Văzu că de pe dunetă, priveliştea avea înfăţişarea obişnuită în zvîrcolirile marine: măreaţă şi îngrozitoare, în acelaşi timp. Întregul univers părea că s-a dezlănţuit şi se năpusteşte asupra „Elseneurei”, a cărei punte inundată era de netrecut.
Era ora două după-amiază şi oamenii aceia neputincioşi din echipaj continuau să degere fără de folos pe verge, de care se agăţau cu deznădejde.
Căpitanul West ridică ochii spre ei.
— Niciodată, spuse lui Mr. Pike, nu vor izbuti să adune pînza asta pe vergă!
„Puneţi-i să strîngă toată pînza şi s-o lege cumsecade!”.
Dacă era ceva în stare să mă îmbărbăteze şi să mă lecuiască de teama de care-mi pomenise Marguerite, era fără îndoială vederea acestor sărmani slăbănogi, cu desăvîrşire lipsiţi de curaj.
Cum aş putea eu, unul din „marii boieri” de pe partea din urmă a corăbiei, să şovăi o clipă măcar şi să nu mă arăt mai viteaz decît nemernicii din partea de dinainte, care îşi aveau culcuşul în cocinile acelea?
Marguerite nu-mi respinsese mîna pe care i-o întinsei, spre a o ajuta să se caţere pe frînghiile care duceau spre Catarguri. Dar o făcu doar ca să-mi fie pe plac, fiindcă aproape numaidecît îşi retrase mîna înmănuşată dintr-a mea, ca o adevărată fiică de „Samurai” şi se avîntă cu faţa în jos pe funii începînd să se caţere în sus.
Mă simţii parcă ridicat pe sus de pilda ei şi o urmai aproape fără vrere, nedîndu-mi prea bine seama de primejdiile care mă ameninţau, datorită nepriceperii mele în asemenea exerciţii. Cum începui să mă avînt, mărturisesc sincer, înţelesei că urcuşul meu era anevoios şi încet.
În unele clipe, rafalele mă împleticeau în funii şi mă trînteau ca pe un fluture de zid. Atît de puternică era bătaia vîntului, încît aş fi putut să-mi dau drumul mîinilor şi picioarelor, fără să fiu ameninţat de a cădea.
Şi nu uitaţi, vă rog, că o asemenea prăbuşire ar fi însemnat de-a dreptul moartea, fie că mi-aş fi sfărîmat coloana vertebrală pe punte, fie că aş fi fost azvîrlit dincolo de punte, în marea îngheţată.
Începeau să cadă fulgi de zăpadă ce acopereau „Elseneura”, pe care o vedeam micşorîndu-se dedesubtul meu mereu.
