Şi-şi repeta de o mie de ori:
— Numai să nu sufle prea tare vîntul! Asta-i totul!
„Mîine dimineaţă, dacă nu se iveşte vreo piedică, vom fi trecut de „Capul anevoios” şi, cu iuţeala cu care mergem, îl vom fi lăsat cu douăsprezece sau cincisprezece mile în urmă. Măreaţă ispravă!”
„Niciodată în viaţa mea nu mi-a fost dată fericirea asta!”
În unele clipe se răzgîndea, scădea vocea şi părea că mormăie o rugăciune:
— Vîntul, da, el e totul!... Numai dacă ar ţine aşa cum suflă acum... încă puţin...
Mr. Mellaire era cu totul de altă părere.
— E cu neputinţă de crezut că vom trece în chipul acesta! spuse. Nu s-a întîmplat încă niciodată aşa ceva.
„Aşteptaţi puţin... Se apropie furtuna. Ea se ridică totdeauna dinspre nord-vest, ca un fum”.
— Atunci, întrebai, o corabie nu poate izbuti, după părerea dvs., să atingă Capul Horn dintr-o dată?
— Sînt prea mulţi sorţi potrivnici, îmi răspunse şi prea puternici!
„Vreţi să punem rămăşag? în lipsă de altceva, ne vom distra...”
„Mă prind, deci, pe o livră de tutun, că de acum în douăzeci şi patru de ore vom merge încet de tot, avînd numai cîteva pînze întinse”.
„Şi aş pune tot atît de bucuros rămăşag zece livre contra cinci, că nu vom fi în vestul Capului Horn, înainte de a se fi scurs o săptămînă”.
„Cît despre întreaga trecătoare, care se întinde după cum ştiţi de la a cincizecea paralelă din Atlantic la a cincizecea din Pacific, ei bine! mă prind pe douăzeci de livre contra cinci, că înainte de două săptămîni, cel puţin, n-o vom fi depăşit!”
— S-a făcut!
Trecînd de strîmtoarea Le Maire, după ce lăsase triumfător în urmă toate primejdiile obişnuite, căpitanul West a coborît iar în salonul cel mare, s-a lungit în fotoliu, cu picioarele vîrîte în papuci şi şi-a reluat cutia cu ţigări.
N-a făcut nici o reflecţie şi ne-a lăsat, pe Marguerite şi pe mine, să cîntăm bucuroşi izbînda repurtată.
Şi azi-dimineaţă, pe o mare liniştită şi cu o adiere mîngîietoare, Capul Horn ne-a apărut la o distanţă de mai puţin de şase mile spre nord.
Da, el era!
Întîlnind pe Mr. Mellaire, îl întrebai rîzînd:
— Care-i azi preţul tutunului?
— În urcare, n-aveţi grijă. Mi-aş dori să am o mie de rămăşaguri în felul celui pe care l-am făcut cu dvs.
Îmi îndreptai privirea pe mare şi spre cer. După fuga grăbită a spumei care clocotea în urma noastră, putui să-mi dau seama de iuţeala cu care mergeam şi nu descoperii nimic, în stare să îndreptăţesc neliniştea celui de-al doilea locotenent.
Timpul era într-adevăr minunat. Numeroase gîşte sălbatice zburau în jurul corăbiei şi stewardul se distra, prinzîndu-le cu ajutorul unui ac îndoit şi prevăzut cu o momeală legată la capătul unei sfori.
Pe dunetă întîlnii pe Mr. Pike. Mă salută cu un mormăit.
Îi spusei într-o doară:
— Ei bine, sîntem pe cale să trecem „Capul anevoios”!
Fără să-mi răspundă de-a dreptul, secundul se întoarse şi se uită, cu aerul cel mai încruntat pe care i-l văzusem vreodată, spre cenuşiul ce se zărea la sud-vest.
Apoi, murmură ceva neînţeles, şi-l rugai să repete.
— Spun că se pregăteşte o vreme afurisită. Nu vedeţi? Clătinai din cap.
— Atunci, pentru ce credeţi că strîngem pînzele de sus.
Ridicai ochii.
Oamenii erau căţăraţi pe catarguri. Rîndul de sus de pînze era strîns şi se începuse strîngerea rîndului al doilea.
Vîntul dinspre nord urmă totuşi să ne împingă încetişor. Chiar prea încet, pentru un cunoscător.
— M-aş lăsa spînzurat, îi strigai, dacă se arată un singur semn că se apropie vreme rea!
— Duceţi-vă să vă uitaţi la barometru, mormăi Mr. Pike şi vă veţi încredinţa singur!
Mă dusei în camera hărţilor şi găsii pe căpitanul West, pregătindu-se să-şi încalţe cizmele de mare. Pînă să mă mai uit la barometru, pregătirile căpitanului mă şi convinseseră.
Dar şi barometrul întărea prevestirile secundului. De cînd cu „pampero”, nu coborîse niciodată atît de mult! L-am privit înspăimîntat.
— Programul obişnuit al Capului Horn... îmi spuse căpitanul, zîmbind şi ridicîndu-se, înalt şi slab, ca să-şi îmbrace mantaua.
