—      Care-i nătărăul? întrebă pe Mr. Mellaire, cu un aer ursuz.

—      Boney, mi se pare. De altfel, nu era bun de nimic.

—      Cu atît mai bine! Că doar n-om alerga după el!...

Mă înapoiai spre odaia hărţilor, neliniştit de starea căpitanu­lui West, a cărui greşeală de neînţeles ne-ar fi făcut pe toţi să pie­rim, împreună cu „Elseneura”.

Mă uitai printr-o ferestruică. „Samuraiul” zăcea pe podea: un trup ţeapăn, care se mişca la fiecare legănare a corăbiei...

CAPITOLUL XXX

Dulgherul finez dispare cu „vrăjitori” cu tot

Moartea căpitanului West a fost o lovitură crîncenă pentru Marguerite în ciuda sforţărilor ei de a se arăta tare şi a nu-şi trăda durerea. Ea mi-a amintit temerile pe care le avea cu privire la să­nătatea tatălui ei, de la începutul călătoriei; îngrijorarea aceasta a fost una din pricinile care au hotărît-o să se îmbarce împreună cu el. Suferea de inimă, fără îndoială.

Nici Mr. Pike nici Mr. Mellaire, nici eu nu făcurăm în faţa fetei vreo aluzie la groaznica greşeală a căpitanului West, pe urma căreia am fi dispărut cu toţii în valuri.

„Samuraiul” a fost scufundat în apă la ora patru după-amiază, după ritualul obişnuit.

Numaidecît, Mr. Pike a preluat conducerea corăbiei.

El a adunat mai întîi cele două echipe de serviciu şi le-a dat sfaturi. Fiecare din cuvintele lui era cîte un punct ascuţit, sortit să pătrundă pînă şi în creierii cei mai mărginiţi.

În mod deosebit, a înştiinţat oamenii că au un nou conducător şi că de-acum încolo lucrurile vor merge altfel decît înainte.

—      Pînă acum, încheie Mr. Pike, v-aţi făcut poftele şi aţi trăit ca nişte rentieri. Acum trebuie să munciţi serios. Puţin suflet, ce dracu! Puţin suflet!

Oamenii au plecat capul tăcuţi. Se tem de Mr. Pike, care nu încetează să-i hărţuiască şi-i loveşte necontenit cu pumnii lui pă­traţi, aşa cum o dovedesc numeroşi obraji umflaţi şi învineţiţi. Fără îndoială, vor face tot ce sînt în stare!

Vîntul a încetat deodată şi „Elseneura” pluteşte ca o bucată de plută pe marea liniştită. Din cînd în cînd, cîte o adiere uşoară ne împinge puţin.

În cursul după-amiezii, Mr. Mellaire, care era de veghe, s-a apropiat de mine şi, trăgîndu-se deoparte, îmi destăinui gîndurile sale cele mai ascunse.

—      Păcătos sistem, Mr. Pathurst, mi-a spus, e cel al noului nostru comandant. Istoveşte prea mult oamenii!

„Ocărîţi şi loviţi orbeşte, nu se gîndesc deocamdată să se îm­potrivească. Sînt prea prăpădiţi.

„Dar asta nu ţine aşa pînă la sfîrşitul călătoriei. Mr. Pike e învechit. Nu-şi dă seama că, din tinereţea lui şi pînă acum, s-au schimbat vremurile. Nici legile maritime nu mai sînt aceleaşi. Nu te poţi purta cu un echipaj atît de rău, cum se poartă el zilnic.”

„Să aşteptăm urmările şi veţi vedea că am dreptate!”

Îi răspunsei cu toată cruzimea:

—      Ha! ha! după cum văd, aţi plecat urechea binevoitoare la acuzaţiile ticăloşilor pe care-i avem la bord.

„Daţi-mi voie să vă spun, că atitudinea dv. nu-i deloc potri­vită unui ofiţer!”

Lovitura fu bine ţintită. Vălul subţire de blîndeţe ce se aşe­zase pe privirea înşelătoare a lui Mr. Mellaire, pieri pe neaşteptate.

Ochii lui de ucigaş scăpărară şi părură că se ţintesc asupră-mi.

Dar Mr. Mellaire îşi reveni curînd, buzele îi schiţară un surîs şi privirea îi deveni oarecum liniştită.

—      Aţi înţeles greşit, îmi răspunse blînd, reflecţie foarte fi­rească pe care, în interesul tuturor, mi-am îngăduit să vi-o îm­părtăşesc.

„Aş fi mîhnit dacă v-aţi supăra pe mine. Să presupunem mai bine că nu aţi auzit nimic! Fiţi încredinţat, vă rog, că sînt, ca oricare altul, un ofiţer pătruns de îndatoririle lui.”

„Dar vă repet, creierii oamenilor, sînt mai frămîntaţi acum, ca altădată. Sînt eu de vină? Şi nu-i mai bine să fim cu ochii în patru?”

Convorbirea noastră alunecă asupra unor probleme. Căzurăm de acord, Mr. Mellaire şi cu mine, că necunoscuţii pe care ni-i dă­ruise Capul Horn şi în privinţa cărora echipajul continuă să fie stăpînit de aceeaşi groază superstiţioasă, dădeau necontenit dovadă de o bunăvoinţă fără margini, spre a fi folositori.

Aceştia, cel puţin, fiind izolaţi de restul echipajului, din pri­cina neputinţei de a se înţelege cu oamenii noştri într-o limbă cunoscută, nu vor fi molipsiţi. Mă uit uneori la ei cu luare-aminte, în timp ce se află pe punte, proptiţi bine pe picioare şi am im­presia că vor să cerceteze nemărginit cu privirea lor visătoare. Neîndoios că se gîndesc la ţările îndepărtate în care s-au născut, unde au mame cu ochii ca topazul, la fel ca ai lor, unde locuiesc fraţii lor de rasă, al căror păr este de culoarea nisipului, ca şi al lor.

Zilnic am convorbiri prieteneşti cu Tom Spink, pe care-l gă­sesc mereu la bara cîrmei. Îl încurajez pe cît pot, fiindcă acest anglo-saxon, oţelit, pare cu totul pierdut, deşi este un marinar încercat.

Lăsîndu-şi deoparte la modul propriu, nu-şi ascunde descura­jarea, şi nu încetează să se tînguiască:

— Niciodată, mi-a spus amărît, nu mă voi mai îmbarca pen­tru înconjurul Capului Horn! Am jurat-o de o mie de ori, dar de data asta-mi voi ţine jurămîntul.

„Nu, niciodată, Mr. Pathurst! Niciodată!”

Mi-a istorisit şi el o păţanie. Iat-o:

Era pe „Nahoma”, acum vreo patru ani. Două sute treizeci de zile de la Liverpool la San-Francisco. Da, două sute treizeci, nu mai puţin!

„Aveam o încărcătură de creozot şi ciment. Şi creozotul cere să fie aşezat cu multă grijă, altfel nu stă locului.

„Luni de zile, mi-a fost cu neputinţă să trecem de Cap. Între timp, muri căpitanul şi fu scufundat în mare, chiar aici.

„Apoi, începură să ne lipsească merindele şi ne îmbolnăvirăm toţi de scorbut. Mulţi dintre noi muriră. Era un blestem!”

—      Cu toate acestea, îi spusei rîzînd, te-ai îmbarcat iar!...

Tom Spink rămase tăcut cîteva clipe, pentru a-mi mărturisi apoi, cu glas încet:

—      Dacă marea ar fi înghiţit pe dulgher, în locul lui Boney!...

Mai întîi, nu-l înţelesei. Apoi, îmi adusei aminte că dulghe­rul era „finezul”, vrăjitorul afurisit care „aduce timp bun sau rău, cînd vrea” şi „nu se gîndeşte decît să joace renghiuri bieţilor ma­rinari. “

*

* *

De ieri, vremea s-a schimbat cu totul, ca prin farmec.

Avînd în spate un vînt puternic dinspre est, alergăm în sfîr­şit spre vest, cu o iuţeală de douăsprezece noduri.

Cum dulgherul a dispărut, potrivirea între aceste două fapte dă de gîndit.