📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      Nu repeta!

—      O brută! O brută! O brută bătrînă! spuse gîfîind Mul­ligan Iacobs.

Şi fu zvîrlit.

El zbură în noapte ca o ghiulea, repetînd mereu, ca o maşinărie învîrtită din nou:

—      Brută! brută! brută bătrînă!

Apoi, se prăbuşi printre cei care conspirau jos. Unul dintre ei se pomeni cu el pe cap, ceea ce amorţi căderea lui Mulligan Iacobs şi-l feri să-şi zdrobească oasele pe podeaua punţii.

Se auziră barecare mişcări şi mormăituri.

Mr. Pike merse cîţiva paşi, scrîşnind din dinţi; apoi, se opri, îşi puse coatele pe parapetul punţii de oţel, îşi sprijini capul pe mîini şi murmură:

— Unde vom ajunge, Dumnezeule mare? Unde vom ajunge?

CAPITOLUL XXVI

Capătul lumii

Zilele devin din ce în ce mai posomorîte, soarele îşi micşorează căldura şi, la fiecare amiază, cu prilejul trecerii sale spre meridian, coboară mereu mai jos în cercul Nordului. Toate stelele cu care ne obişnuisem au dispărut de multă vreme şi s-ar părea că soarele vrea să le urmeze.

Lumea pămîntească, — singura cel puţin, pe care o cunosc — a pierit şi ea, spre Nord.

Acest ocean trist şi singuratic, cenuşiu şi friguros, pare sfîrşitul Universului, prăpastia fioroasă în care dispare totul. Şi cu cît se urîţeşte vremea, cu cît se face mai rece, cu atît mai puternic ţipă în noapte pinguinii, cu atît mai mult se bălăcesc printre valuri marile cetacee, plescăind îngrozitor.

Fără răgaz, albatroşii mari şi cenuşii, care par îmbătrîniţi în lupta lor necontenită împotriva vijeliilor Capului Horn, se rotesc în aer.

—      Pămînt! a strigat ieri-dimineaţă santinela de pe catarg.

M-am înfiorat cînd am văzut pămîntul, primul pe care-l atin­geam de aproape de la plecarea noastră din Baltimore... acum cîteva secole.

Pe firmament nu era nici o rază de soare. În locul ei, o pîclă umedă şi rece, însoţită de un vînt aspru care pătrundea în haine.

Pe dunetă, termometrul arăta două grade sub zero. Din cînd în cînd, mici rafale de zăpadă ne biciuiau obrajii.

Tot pămîntul pe care-l putem vedea era acoperit de zăpadă. Un lanţ lung şi alb de piscuri joase ieşeau la suprafaţa oceanului. Nu se vedea nici un semn de viaţă. Era un pămînt abrupt, sălba­tic şi pustiu, părăsit.

Pe la ora unsprezece, atinserăm intrarea strîmtorii Le Maire.

Rafalele de zăpadă încetară, vîntul reîncepu să bată mai regulat şi fluxul se statornici în direcţia spre care mergeam noi.

Avînd semnele acestea prielnice, căpitanul West nu şovăi. Dădu lui Mr. Pike ordine repezi. Omul de la cîrmă schimbă drumul şi cele două echipe de serviciu, trăgînd de scripete, desfăşurară pîn­zele mici şi mari din vîrful catargurilor.

„Elseneura” se avîntă spre intrarea strîmtă, cu ajutorul vîn­tului şi cu toate pînzele întinse.

Căpitanul West îşi dădea seama de primejdiile care îl ame­ninţau, înfruntînd acest înspăimîntător cimitir al corăbiilor; cu toate acestea, vroia să-şi încerce norocul.

Sub această dublă îmboldire a curentului şi a vîntului, pri­veam înşirîndu-se într-o iuţeală ameţitoare de o parte capurile stîncoase ale Ţării de Foc, iar de alta coasta ciopîrţită a Insulei Statelor.

Deodată, căpitanul West şterse maşinaliceşte sticlele, duse binoclul la ochi şi-l îndreptă spre un fel de fiord, foarte sălbatic, deschis între două ziduri de stînci negre, pe care nici zăpada nu se putuse agăţa. Luai şi eu binoclul şi privii la rîndu-mi.

Mă străbătu un fior, mărturisesc, atunci cînd văzui ieşind din apă catargurile unei corăbii, care trebuie să fi fost tot atît de mare ca a noastră şi al cărei naufragiu nu părea să se fi întîmplat de­mult.

—      Fără îndoială, observă Mr. Pike, e unul din vapoarele acelea germane care fac numai transporturi de nitrat.

Căpitanul West întări aceste cuvinte printr-un semn de apro­bare şi continuă să se uite la epavă, spunînd:

—      Pare părăsită cu desăvîrşire. Cu toate acestea, Mr. Pike, trimiteţi pe catarguri pe cineva cu ochi buni şi cercetaţi şi dvs. înşivă.

„Poate că sînt pe uscat oarecare supravieţuitori, care încearcă să facă semne”.

Dar nu se văzu nimic şi ne urmarăm drumul.

Mr. Pike era încîntat de norocul nostru. Măsura puntea în lung şi în lat, frecîndu-şi mereu mîinile de bucurie şi rîzînd de unul singur.

Mă lămurii că nu mai atinsese strîmtoarea Le Maire de prin 1888 şi adăugă că-şi aminteşte de unii căpitani care, nici măcar o dată în cursul a vreo patruzeci de înconjururi făcute pe la Capul Horn, nu putuseră folosi drumul acela, cel mai scurt. Trecerea obişnuită este, dincolo de Insulele Statelor, mult mai jos, spre sud şi est.

Ei bine, în ceea ce priveşte acest capăt al lumii, „Capul Horn”, „Instrucţiunile nautice” şînt răspicate: „Milă cu milă şi, dacă tre­buie, metru cu metru, îndreptaţi-vă cît de grabnic puteţi spre vest! “

La începutul pupă-amiezii, ieşirăm din strîmtoare şi curentul ne părăsi. Dar, mereu în bătaia vîntului Ţării de Foc, continuarăm să alunecăm regulat, de-a lungul continentului, cu opt no­duri pe oră.

Mr. Pike nu-şi mai putea stăpîni bucuria. Niciodată nu-l vă­zusem încă atît de vorbăreţ.

—      Bătrîna mea „Elseneura”, vorbi el către sine însuşi, duci pe partea de dinainte o putreziciune îngrozitoare. Dar Dumnezeu veghează asupră-ţi pentru ceea ce duci pe partea din urmă!

Fără să se poată smulge de pe dunetă, îşi trosnea degetele şi-şi freca mîinile, cîntînd încet fragmente din Liturghia de Cră­ciun.