Mă hotărîi să mă duc în sfîrşit în cabină şi pornii. Pe drum, azvîrlii o privire în odaia hărţilor. Căpitanul West continua să doar­mă.

El nu se mişcase din poziţia în care-l văzusem. Dar băgai de seamă că, la fiecare clătinare a corăbiei, corpul i se legăna şi era ameninţat să se prăbuşească pe podea.

Jos, în cabina Margueritei, lampa ardea încă. Dar fata ador­mise, cu capul într-o parte.

Prea tulburat încă pentru a mă trînti în pat, pusei să mi se usuce îmbrăcămintea lîngă soba din salonul cel mare şi mă înfun­dai într-un fotoliu, în care adormii pe nesimţite.

La ora patru spre ziuă, Mr. Pike, care tot nu coborîse, spre ca­bine, îşi reluase în primire quart-ul, care trebuia să dureze pînă la ora opt.

Deodată, mă trezii.

Pe punte, se auzeau mişcările neîntrerupte ale echipajului, pe care le domina vocea lui Mr. Pike urlîndu-şi ordinele.

Sării afară din cabină, tocmai cînd secundul striga:

—      Cîrma spre vînt! La vergelele catargului din urmă! Lăsaţi funiile să alunece, pentru numele lui Dumnezeu! Lăsaţi funiile să alunece! Haideţi, miscaţi-vă dacă n-aveţi poftă să beţi din ceaşca aia mare!

„Dacă nu ascultaţi, vă sparg capetele! Haideţi, repede!”

Supuşi, oamenii se grăbeau să îndeplinească ordinele.

Dar unde era căpitanul West? de ce nu i se auzea glasul însufleţitor, în toiul pregătirilor acelora, sub palidul clar de lună?

Fără să-mi dau seama, alergai spre odaia hărţilor şi deschisei uşa. Căpitanul era aşezat pe canapeaua unde-l lăsasem dormind, cu obrazul palid — şi ţinea în mîini una din cizme.

Mă înapoiai pe dunetă, unde continua să răcnească glasul lui Mr. Pike. Ştiam de ajuns, pentru a înţelege că trebuia făcut totul, ca „Elseneura” să-şi schimbe direcţia.

Operaţia se săvîrşea încet, prea încet chiar.

—      Grăbiţi-vă! grăbiţi-vă! striga secundul. Dacă nu, sîntem pierduţi. N-auziţi tîmpiţilor?!

Desigur că oamenii auzeau şi înţelegeau, fiindcă-i vedeam trăgînd de funii cu o rîvnă de care nu-i crezusem nicicînd în stare.

Obrajii le erau sălbăticiţi de groază. Cei mai mulţi dintre ei nici nu erau îmbrăcaţi cum trebuie. Dar cu toţii îşi îndoiau strădania şi ascultau orbeşte ordinele celui care putea să le scape viaţa chi­nuită, de o moarte şi mai chinuită.

Între ei erau bucătarul cu mîini subţiri şi Yatsuo, reparatorul de pînză cu o mînă paralizată, care trăgeau de funii împreună cu cei­lalţi.

Pînă şi Sundry Buyers uitase să-şi mîngîie pîntecele şi, smuls parcă din starea lui de tîmpenie, muncea cu rîvnă ca un tînăr de douăzeci de ani.

Mă dusei spre Tom Spink, care ţinea cîrma şi nu-mi dădu nici o atenţie. Sub limpezimea din ce în ce mai strălucitoare a lunii, care se ivea acum printre nori, privirea lui nemişcată şi parcă fermecată se aţintea spre dreapta.

Îi urmai privirea şi, cum partea dindărăt a „Elseneurei” se ri­dica pe un munte de apă, văzui lămurit, ivindu-se la mai puţin de trei sute de metri, pămîntul cu stîncile lui rîpoase şi negre, ale că­ror vîrfuri erau însă albite de zăpadă. Pămîntul care se îndepărta.

Era o privelişte îngrozitoare!

Apoi, luna se ascunsese iar şi nu mai văzui decît marea cenu­şie.

Atunci, Mr. Pike strigă lui Mr. Mellaire să pună numaidecît să întindă pînza cea mare.

Operaţia era plină de primejdii şi Mr. Mellaire şovăi. Dar mi­nutele erau numărate. Trebuia să fugim cît mai iute de uscatul acela aprig, ori să ne sfărîmăm.

Mr. Pike îşi înnoi ordinul:

— Mă auziţi, Mr. Mellaire? Pînza cea mare! Sau ajungem cu Toţii în Iad!

Oamenii se repeziră cu toţii şi pînza cea mare fu întinsă.

Dacă vîntul care se năpusti asupră-i ne-ar fi înpins spre uscat, s-ar fi sfîrşit cu noi.

Dar pînza se umflă şi furăm aruncaţi pe neaşteptate spre largul mării, prin cîteva sărituri înspăimîntătoare.

—      Încetiniţi cîrma! urlă Mr. Pike lui Tom Spink şi cîrmacilor care-l ajutau.

„Încetiniţi cît mai mult, sau ne înccăm. Bătu-v-ar Dumnezeu! În ce fermă de vaci aţi învăţat marinăria?”

În clipa aceea, se deschise uşa odăii hărţilor şi apăru căpitanul West, pe care-l uitasem cu totul.

Înaintă cîţiva paşi spre noi. Văzîndu-l că tremură şi se clatină, mă repezii la el şi-l prinsei de braţ. Apoi, păru că-şi recapătă echi­librul, dar capul îi căzu greoi pe piept.

—      Mr. Pike, murmură cu voce stinsă, este un ofiţer desăvîrşit. Manevra era primejdioasă, fără îndoială, fiindcă nu se schimbase cu totul direcţia corăbiei.

„Dar ea a izbutit, totuşi! Un ofiţer adevărat, vă spun...”

„Sînteţi bun, Mr. Pathurst, să-mi daţi ajutor să mă întorc? Nu mă simt bine...”

Uşa grea de fier se închise în urma lui şi mi-a trebuit o mare sforţare muşchiulară pentru ca, în ciuda legănărilor şi zvîrcolirilor corăbiei, să ajut pe căpitanul West să treacă pragul. El îmi mulţu­mi printr-un semn făcut cu mîna, se întinse pe canapea şi, la în­trebarea mea dacă are nevoie de ceva, îmi făcu semn că nu.

Îl lăsai singur şi mă dusei iar pe dunetă, tocmai la timp pen­tru a vedea ţîşnind o adevărată santinelă înaintată a „Capului ane­voios” şi a şirului de stînci care îl păzesc.

Nu ne puteam întemeia nădejdile de a scăpa de acest dinte uriaş înfipt în valuri, decît pe vreo minune.

—      Strîngeţi pînzele! Strîngeţi-le! urlă Mr. Pike.

Echipajul se năpusti la manevră, în timp ce secundul se re­pezi spre roata cîrmei, pe care o smulse din mîinile lui Tom Spink şi o răsuci furios.

Dar e neîndoios că orice strădanie ar fi fost zadarnică, dacă o rafală n-ar fi împins mai tare pînza cea mare, tocmai la vreme.

Trecurăm la mai puţin de o aruncătură de piatră de blocul uriaş, în jurul căruia clocoteau valurile spumoase şi, îngroziţi de moartea ce ne ameninţa, fiecare din noi îşi simţi respiraţia oprită.

Numai datorită întîmplării, vergele de sus ale catargurilor nu se izbiră de stîncă.

De pe punte, răsună un ţipăt:

—      A căzut un om în mare!

Primejdia fiind înlăturată, Mr. Pike părăsi cîrma.

El ridică mîinile spre fer.